Ultima postare: 16 iunie 2013

Publicat de septembrie 15, 2014septembrie 15, 2014 de elaroseni

Da, știu, au trecut trilioane de ani! Muncă multă, timp puțin, câștig – aproape… ioc. Dar Londra are farmecul ei. Dacă aș fi trăit în România, după ce mi-am pierdut (cu voie) locul de muncă, nu prea aș fi avut oportunități. În Londra… m-am descurcat. O țară străină, unde vrei, nu vrei, înveți ce înseamnă economia de piață, dar și capitalismul sălbatic, îți oferă mult mai multe posibilități de a supraviețui, decât propria țărișoară. De ce? Pentru că aici munca se plătește. Bați un covor? Plată! Plimbi un cățel? Plată! Speli vase? Plată! Duci un copil la grădiniță? Plată!

Bineînțeles că nu toți aceia cărora le ”furnizezi” servicii sunt corecți. Se mai întâmplă se te trezești și cu 2 zile în care ai ”prestat” cine știe ce activitate – unii consideră că ți-au oferit ”training” – pentru care, apoi, nu ești plătit. Mai rar, dar se întâmplă.

Am întâlnit și cazuri monstruoase de sclavie modernă – despre care toată lumea se face că nu știe. Fete de-ale noastre sau de-ale altora, în general imigrante fără forme legale de muncă, lucrând în restaurante la spălat de vase, arse pe mâini de la tigăile pe care le aruncă bucătarii în chiuvete. Dacă ai ”norocul” să fii angajată cameristă la hotel, ai obligația de a da la cheie (curăța) 15 camere în 8 ore, totul pentru 6,31 de lire pe oră. De fapt calculul se face așa: 8 ore x 6.31 = 50.48 de lire. Dacă împarți 50.48 de lire la 15 camere îți ies 3, 36 de lire. Așa că încasezi ”atâtea camere ”x 3,36 de lire, nicidecum 6, 31 de lire pe oră. De fapt, totul se întâmplă așa pentru că, aici, cuvântul de ordine este ”faster”. Trebuie să fii ”hard-working”, ”faster” and ”honest”. Nu mai spun cât de răutăcioase pot fi uneori ”supervizer”- ele – deseori, românce și ele. Băieții fără experiență sau care sunt la început de drum în Anglia, sunt luați ”de la stradă” și muncesc în construcții câte 10-12 ore pe zi pentru 40-50 de lire. Și, totuși, ce ar oferi România în loc? Nimic! O economie în cădere liberă! Nu mai vorbim de faptul că mulți dintre acești muncitori și muncitoare sunt absolvenți cu studii superioare.

Și totuși… Prin perseverență ai șansa să poți schimba lucrurile. Străduindu-te să depășești toate asperitățile, învățând continuu pentru a obține ”skill”- uri (calificări, deprinderi) și încercând să te integrezi în ”sistemul englezesc” poți fi în situația de a câștiga între 2000 – 4000 de lire pe lună; poate chiar mai mult. Aici se poate! De aceea rămânem locului și facem eforturi să ne realizăm.

Vă mărturisesc, totodată, că multe dintre experiențele neplăcute, le-am avut din partea românilor. Am construit un site pentru care nu am fost plătită integral. Am lucrat pentru o firmă de electronice second-hand care m-a plătit cu 3 lire ora (10 ore pe zi + 5 ore transport – pentru imensa sumă de 30 de lire; firma era a anui arab căsătorit cu o româncă). Am fost 2 zile în ”training” pentru o firmă de taximetrie. M-am ales cu o cafea și cu un refuz – fără să mi se spună de ce – după încheierea trainingului. 20 de ore în 2 zile + 10 ore de transport în 2 zile, plată, ioc! Și tot așa…

Acestea sunt o parte dintre experiențele care m-au învățat câte ceva despre economie, despre piață, despre unii români și despre mine însămi. Și știți ceva? Nu regret absolut nimic. Consider că una dintre cele mai grele perioade din viața mea – durata șederii mele în Londra – a fost și este cea mai instructivă, mai bogată și mai interesantă încercare pe care am trăit-o. Am devenit mai puternică, mai ”hâtră” :), curajoasă, independentă și încăpățânată decât, îndrăznesc să o spun, eram.

Așadar, numai de bine!

Amu, vechi prieteni dragi, v-o spun pe drept! E greu. Și nu prea am timp de ”blogărit” de dragul ”blogăritului”… Însă, dacă vă va face plăcere să treceți pe aici, veți putea citi unele postări pe care le voi trimite direct de pe situl publicației online Eu, Românul, publicație pe care am înființat-o, nah, să spun lucrurilor pe nume… pentru a spune… lucrurilor pe nume! 🙂

Și nu am să uit să mai scriu și câte un poem… Dragoste adevărată… 🙂

Londra, 15 septembrie 2014

Și un bonus: Horniman Museum & Gardens

carte, cultura, diverse, ela roseni, lectură, literatura, music, poezie, world culture

Benjamin Zephaniah – un poet pe care l-am îndrăgit de cum i-am citit primele versuri

Publicat de iunie 16, 2013octombrie 24, 2019 de elaroseni

Normal, în cele din urmă mi-am făcut card la bibliotecă. S-a nimerit să fie Burnt Oak Library. Se află la câteva staţii de Edgware, zona unde am două „case” în care sunt „cleaner”. După ce am poposit cam 20 de minute la raftul IT şi PR am căutat „shelf”-ul poeţilor. Cam sărăcuţ… Însă această sărăcie mi l-a scos în cale pe Benjamin Zephanian, un poet rebel pe care l-am îndrăgit de cum i-am citit primele versuri din cartea Too Black, Too Strong. Acum citesc Propa Propaganda. Nu ajunge că scrie cum scrie. Mai şi cântă… Şi ţine speech – uri despre poezie şi despre… Republica Engleză. Mărturisesc că ăsta ar fi „dezacordul” dintre mine şi el… În rest, sunt îndrăgostită „lulea” de poeziile lui…

His website…

Găsiţi mai multe pe YouTube…

Eu, ieri, în Regent’s Park…

ela roseni, Jurnal londonez, photo, realităţi, Uncategorized

Jurnal londonez (1)

Publicat de iunie 14, 2013iulie 20, 2013 de elaroseni

„Devil is beating his wife!”

Expresia „Îşi bate dracul nevasta!” există şi la englezi. Am auzit-o astăzi de vreo două ori în „bus”. Ce mai fac eu pe aici? De ce nu am scris atât de mult timp? Oooo, am atâtea de povestit şi vă anunţ de pe acum că vor fi lucruri şocante. Voi începe prin a vă mărturisi că în Londra eu curăţ toalete. La propriu. Şi m-am hotărât să scriu despre experienţa londoneză fără să ascund nimic. Nu ştiu dacă voi avea timp sau inspiraţie mereu, aşa că nu vă aşteptaţi să scriu cu regularitate.

Aşadar…

Am ajuns în Londra pe la începutul lui septembrie. Aşa voi scrie pentru a nu întrerupe firul sincerităţii. Cu date aproximative. Apoi voi revedea totul.

Revin… De fapt, nu… Voi începe altfel.

Am plecat din România la începutul lunii septembrie. Dacă voi căuta biletul pe el va fi scris 7 septembrie. Mai mult ca sigur. Lucia şi Ionela m-au condus la autocar. Nimeni, dar nimeni nu ştia că adevărata mea intenţie era aceea de a nu mai reveni în ţară. Ce să mai fac în ţara mea iubită?

După ce am hotărât să „intru” în economia de piaţă şi mi-am luat „disponibilizarea” ghinioanele m-au lovit unele după altele. Dar asta este altă poveste. Am pierdut timpul aproape doi ani tot încercând una, alta. Banii de pe „disponibilizare” s-au cam dus şi oricât am încercat să „urnesc” lucrurile nu am reuşit. Abia atunci mi-am dat seama că dacă părăseşti „un loc sigur şi călduţ” de la stat cu greu te mai poţi integra altundeva.

Am încercat să activez în presa locală, apoi în partidul liberal. ‘nica. Dacă nu ai gaşcă şi susţinători şi mai ales bani sau darul pupatului în cur nu faci nimic nici în una, nici în cealaltă. Intenţiile mele erau acelea de a „pune o cărămidă la reconstrucţia patriei şi mai ales la schimbarea mentalităţii”. Idealism fără bază! Am trăit toată viaţa ţinând la idealurile mele şi pentru că eram protejată de un sistem – lucram la termocentrală, eram telefonistă, câştigam binişor – îmi permiteam asta. Totuşi, cum era în economia de piaţă (am scris paiaţă) bănuiam. Prietenele mele – Lucia şi Ionela – lucrau în asigurări şi aveam habar. Nu închei asigurări, nu papi! Scurt! Chestiunea era că nu am trăit viaţa de „privat” pe propria piele!

În aprilie 2012 – gata şomajul, gata banii şi nimic nu se arăta la orizont. Calendarul „indica” noiembrie 2011. Apoi au venit arzătoarele zile ale iernii în care am participat la demonstraţiile din stradă vreme de aproape 20 de zile. Atunci a apărut şi proiectul „Pensionarul” – susţinut de… conservatori. Liberalii pe care i-am abordat „cu o idee trăsnet” nu m-au luat în seamă. Iar eu am ţinut enorm la proiectul ăsta. Am „construit” revista asta singură, fără experienţă şi fără niciun ajutor profesional. Graficianul a fost Marius. Am lucrat împreună până adormeam cu frunţile pe masă. Am lucrat… voluntari. Cred că a fost un proiect bun pe care sper să-l reiau cândva. Chiar dacă va fi… în limba engleză.

Cum trece timpul… Alegerile din primăvară au adus schimbarea pe care ne-am dorit-o cu toţii. Şi care a fost necesară cu adevărat. Altfel, iadul ne păştea. Indiferent de considerentele personale, trebuia să „ne smulgem” din ghiarele portocalii. Chiar dacă astăzi avem „aceeaşi Mărie, cu altă pălărie” (politica românească), un pas înainte a fost făcut. Şi nu mă refer la aspectul politic. Mă refer la aspectul civic. O cărămidă s-a alăturat celorlalte – oamenii au devenit cetăţeni. Chiar dacă încă mai bâjbâie. Încet, încet românii vor învăţa pe pielea lor că trebuie să lupte pentru ca viaţa societăţii să se schimbe. Să ştie că politicienii nu sunt prietenii lor şi că vor trebui să smulgă fiecare drept şi fiecare beneficiu cu forţa – mă refer la mitinguri, demonstraţii, greve generale – din mâinile Guvernelor. Cetăţeanul şi Guvernul nu pot fi prieteni. Ei nu sunt nici duşmani. Sunt jucători în viaţa civică şi trebuie să-şi îndeplinească fiecare rolul. Dacă cetăţeanul va fi delăsător şi comod se va trezi cu un coş zilnic… aproape gol. Dacă Guvernul nu va gestiona bine, în cele din urmă nu va mai avea ce să-i ia cetăţeanului şi se va trezi cu el în stradă. Şi, Doamne fereşte!, cu anarhia la uşă. Democraţia e grea. Iar politicienilor nu le va fi uşor când românii o vor fi învăţat-o bine.

Am cam plecat cu… pluta. M-am îndepărtat de subiect, nu?

După alegeri, „susţinătorii” revistei au dispărut. Nu mai era nevoie de imagine, la urma urmei cine eram eu? Cum am îndrăznit eu să visez la aşa ceva? Gata! Şi gata a fost! Am încercat să găsesc sponsori, să găsesc companii cărora să le fac publicitate în revistă. Ştiţi de ce m-am lovit? De… factorul politic. Unii m-au întrebat: „Ce culoare politică are revista?” „Păăăăi, e o publicaţie care se adresează tuturor pensionarilor. Nu am luat în considerare culoarea politică„. Liberalii erau supăraţi că nu am venit la ei. „Păi am fost la voi… cu o idee… Nu m-aţi ascultat.” Şi tot aşa… Şomajul s-a terminat, am apelat la câţiva „prieteni” pentru a-mi găsi un loc de muncă. Am apelat inclusiv la „prietenul meu, bibliotecarul”, Sebastian. Acum este directorul Bibliotecii Judeţene. El m-a trimis la Mircea Moloţ. Toate „frâiele” judeţului sunt în mâna lui Mircea Moloţ – unul dintre baronii locali. La el nu am apelat. Tocmai pentru că ştiam cu cine am de-a face… Din păcate… Aşa că am urcat în autocar. Destinaţia – Londra…

P: S.: Nu ştiu de ce am sentimentul că tot ceea ce trăiesc în această perioadă este o experienţă pe care trebuie să o am… Îi văd pe englezi la ei… în casă. Nu ştiu de ce îmi vine să spun că abia acum simt că viaţa e ca o furtună în mine… O simt! Englezii nu ştiu că eu… scriu. 🙂 E ceva ce nu pot descrie… E ceva despre care trebuie să scriu…

– continuare –

(Nu ştiu când voi continua…) 🙂

Back to Black…

Invitaţie în Salon: adinab adrian neliniştitu tury almanahe andrei artemici aurora bibliodevafiliala3 calatorru intamplarisavante cammely vis-si-realitate carra cella chgabriela childagain costika cristimoise cartifaine danieltudose ddanette despresufletulmeu garapentrudoi disa dordefemeie dumitruagachi emilpoenaru flaviusobeada florentincoman tesatorul florinapacuraru fosile ruralconnection gabrielailies basarica georgevalah ivanuska olisabela isabellelorelai jorapispis lafeeblanche curcubeeinalbsinegru loreleimihalcea madimcm worldofsolitaire marcus64 izestrea mirelapete madalinaciucu naomikko neacostache celucrufrumos convietuire diversediversificate piratulcinefil popateapa ragnarslife rokssana rolia2012 rooana tabara-frontiere teonegura turistclujan blogulise calatoriifestinale xxlweblog zamfirpop workofday modernmodules prgoodadvice purplepublicrelations

ela roseni, photo, politica, realităţi

Victor Ponta, românii, politicienii români şi… John Perkins

Publicat de ianuarie 11, 2013ianuarie 13, 2013 de elaroseni

„Starea naţiunii” priveşte naţiunea, nu? Aşadar, NAŢIUNE, trezeşte-te!

În 10 ianuarie 2013, Victor-Viorel Ponta a prezentat „starea naţiunii”. Am pierdut emisiunea. O s-o urmăresc în reluare. Dar am citit presa. Oooook!

Acum: dacă am să-mi exprim opinia să nu ziceţi că sunt pesimistă. Ca întotdeauna, pur şi simplu, îmi pun întrebări. Ceea ce voi scrie nu are legătură cu Victor Ponta. Dar are legătură cu” mersul lucrurilor”.

Normal, voi „cita” din Perkins!

În anii premergători primei mele vizite acolo (John se referă la Ecuador), în 1968, această ţărişoară devenise o victimă de predilecţie a corporatocraţiei. Contemporanii mei şi chiar eu, precum şi echivalenţii noştri corporatişti, reuşiserăm să o aducem la faliment efectiv. I-am împrumutat miliarde de dolari, astfel încât să poată angaja firmele noastre de inginerie şi construcţii care să conceapă proiecte ce aveau să vină în ajutorul familiilor celor mai bogate. Drept rezultat, în aceste trei decenii, nivelul oficial de sărăcie a crescut cu valori între 15-70%, datoria publică a crescut de la 240 milioane la 16 miliarde de dolari, iar partea din resursele naţionale alocată celor mai săraci cetăţeni a scăzut de la 20% la 6%. Astăzi, Ecuadorul trebuie să aloce aproape 50% din bugetul naţional numai pentru achitarea datoriei – în loc să ajute milioane de cetăţeni clasificaţi oficial sub limita sărăciei.

Situaţia din Ecuador demonstrează în mod clar că aceasta nu a fost rezultatul unei conspiraţii, ci un proces apărut în timpul guvernării atât a democraţilor, cât şi a republicanilor, un proces care a implicat toate băncile multinaţionale, multe corporatocraţii şi misiuni de ajutor internaţional dintr-o mulţime de ţări.

Mai scrie Perkins:

Era vremea să ne luăm tributul de la Ecuador (…)

Dacă insistam pe colectarea datoriei, repercursiunile aveau să depăşească mult capacitatea noastră de a le socoti. Nu era vorba numai despre distrugerea culturilor indigene, despre vieţi omeneşti şi despre mii de specii de animale, reptile, peşti, insecte şi plante, dintre care unele ar fi putut conţine tratamente nedescoperite încă pentru o serie întreagă de boli. Nu era vorba numai despre faptul că pădurea tropicală absoarbe gazele – emanate de industriile noastre, contribuind la efectul de seră – şi produce oxigenul esenţial pentru vieţile noastre (…)

(John Perkins – Confesiunile unui asasin economic)

Acestea fiind scrise şi urmărind firul evoluţiei datoriilor noastre, voi ce credeţi? E doar o întrebare.

Va veni şi rândul românilor să plătească datoriile pe care politicienii le-au angajat în numele „trăitului bine”?

Cred că este timpul, mai mult ca niciodată, ca românii să pună piciorul în prag, să spună stop – prin demonstraţii, mitinguri şi greve – acţiunilor care ne vor conduce spre prăpastie. Normal, atunci când e cazul. Iar pentru asta e nevoie de cunoaştere, de analiză, de vigilenţă. Sunt vieţile noastre în joc, chiar atât de nepăsători suntem cu noi înşine şi cu viitorul odraselor noastre?

Din Londra, 11 ianuarie 2013

revelion londonez — M-a prins revelionul 2013 în Trafalgar Square. Piaţa a fost închisă, de jur împrejur – cordon de poliţişti. Nu am mai ajuns la „Roată” (London Eye) 😦 . După miezul nopţii – călcat în picioare unii pe alţii. Trecut botezul cu brio! 🙂

Când aveţi timp mai treceţi şi pe aici… Aşa, ca să vedeţi ce ocupaţie am…

diverse, ela roseni, photo

Ceva obişnuit în Oxford Street

Publicat de decembrie 5, 2012decembrie 5, 2012 de elaroseni

O stradă aglomerată, buricul târgului cum s-ar zice… După ora 16, Oxford Street este aproape…de necirculat. Un furnicar. Păcat că turiştii nu intră pe străduţele din stânga şi din dreapta (care numai străduţe nu sunt) pentru a se bucura şi de imaginile tradiţionale ale Londrei.