Love story: DIASPORA ROMÂNEASCĂ

Ajuns în cele din urmă la exasperare, românul care nu a mai vrut să urmeze tratamentul aplicat de ciudata noastră clasă politică, și-a riscat puțina ”securitate” financiară și socială pe care credea că o are în țara lui și, cu cea de-a șaptea viață din zestrea genetică – românul are șapte vieți/ în pieptu-i de aramă – s-a îmbărbătat și a trecut granița.

Aflat el în afara plaiurilor mioritice, românul a descoperit cum e cu meșterul Manole și cu oița cea laie, bucălaie, cum e cu ”noi suntem leagănul lumii” și ”buricul pământului”. Nu e bine. Nu contează. În afara granițelor patriei, a învățat românul cum e cu munca extenuantă, ce înseamnă economia de piață, aia reală, ce înseamnă să prețuiești fiecare ”coin” (monedă), oricât de mică și de neînsemnată ar părea. Cu voia sau fără voia sa, a luat la cunoștință cum e să trăiești ”la comun”, să împarți aceeași baie și aceeași cameră cu alte persoane străine, cum e să fii luat la muncă ”de la stradă”, ce înseamnă discriminarea, sclavia modernă, dar și beneficiile pe care le câștigi după ce ai acumulat experiență, darurile pe care ți le oferă o societate care, în cele din urmă, dacă ești perseverent, îți oferă șansa de a-ți schimba destinul. Variantă la care nu poți nutri în România. Cititi mai mult pe situl ziarului Eu, Românul…

 BONUS: kyoto-garden-london

Anunțuri

Jurnal londonez (1)

„Devil is beating his wife!”

Expresia „Îşi bate dracul nevasta!” există şi la englezi. Am auzit-o astăzi de vreo două ori în „bus”. Ce mai fac eu pe aici? De ce nu am scris atât de mult timp? Oooo, am atâtea de povestit şi vă anunţ de pe acum că vor fi lucruri şocante. Voi începe prin a vă mărturisi că în Londra eu curăţ toalete. La propriu. Şi m-am hotărât să scriu despre experienţa londoneză fără să ascund nimic. Nu ştiu dacă voi avea timp sau inspiraţie mereu, aşa că nu vă aşteptaţi să scriu cu regularitate.

Aşadar…

Am ajuns în Londra pe la începutul lui septembrie. Aşa voi scrie pentru a nu întrerupe firul sincerităţii. Cu date aproximative. Apoi voi revedea totul.

Revin… De fapt, nu… Voi începe altfel.

Am plecat din România la începutul lunii septembrie. Dacă voi căuta biletul pe el va fi scris 7 septembrie. Mai mult ca sigur. Lucia şi Ionela m-au condus la autocar. Nimeni, dar nimeni nu ştia că adevărata mea intenţie era aceea de a nu mai reveni în ţară.  Ce să mai fac în ţara mea iubită?

După ce am hotărât să „intru” în economia de piaţă şi mi-am luat „disponibilizarea” ghinioanele m-au lovit unele după altele. Dar asta este altă poveste. Am pierdut timpul aproape doi ani tot încercând una, alta.  Banii de pe „disponibilizare” s-au cam dus şi oricât am încercat să „urnesc” lucrurile nu am reuşit.  Abia atunci mi-am dat seama că dacă părăseşti „un loc sigur şi călduţ” de la stat cu greu te mai poţi integra altundeva.

Am încercat să activez în presa locală, apoi în partidul liberal. ‘nica. Dacă nu ai gaşcă şi susţinători şi mai ales bani sau darul pupatului în cur nu faci nimic nici în una, nici în cealaltă. Intenţiile mele erau acelea de a „pune o cărămidă la reconstrucţia patriei şi mai ales la schimbarea mentalităţii”. Idealism fără bază! Am trăit toată viaţa ţinând la idealurile mele şi pentru că eram protejată de un sistem – lucram la termocentrală, eram telefonistă, câştigam binişor – îmi permiteam asta. Totuşi, cum era în economia de piaţă (am scris paiaţă) bănuiam. Prietenele mele – Lucia şi Ionela –  lucrau în asigurări şi aveam habar. Nu închei asigurări, nu papi! Scurt! Chestiunea era că nu am trăit viaţa de „privat” pe propria piele!

În aprilie 2012 – gata şomajul, gata banii şi nimic nu se arăta la orizont. Calendarul „indica” noiembrie 2011.  Apoi au venit arzătoarele zile ale iernii în care am participat la demonstraţiile din stradă vreme de aproape 20 de zile. Atunci a apărut şi proiectul „Pensionarul” – susţinut de… conservatori. Liberalii pe care i-am abordat „cu o idee trăsnet” nu m-au luat în seamă. Iar eu am ţinut enorm la proiectul ăsta. Am „construit” revista asta singură, fără experienţă şi fără niciun ajutor profesional. Graficianul a fost Marius. Am lucrat împreună până adormeam cu frunţile pe masă. Am lucrat… voluntari. Cred că a fost un proiect bun pe care sper să-l reiau cândva. Chiar dacă va fi… în limba engleză.

Cum trece timpul… Alegerile din primăvară au adus schimbarea pe care ne-am dorit-o cu toţii. Şi care a fost necesară cu adevărat. Altfel, iadul ne păştea. Indiferent de considerentele personale, trebuia să „ne smulgem” din ghiarele portocalii. Chiar dacă astăzi avem „aceeaşi Mărie, cu altă pălărie” (politica românească), un pas înainte a fost făcut. Şi nu mă refer la aspectul politic. Mă refer la aspectul civic. O cărămidă s-a alăturat celorlalte – oamenii au devenit cetăţeni. Chiar dacă încă mai bâjbâie.  Încet, încet românii vor învăţa pe pielea lor că trebuie să lupte pentru ca viaţa societăţii să se schimbe. Să ştie că politicienii nu sunt prietenii lor şi că vor trebui să smulgă fiecare drept şi fiecare beneficiu cu forţa – mă refer la mitinguri, demonstraţii, greve generale – din mâinile Guvernelor. Cetăţeanul şi Guvernul nu pot fi prieteni. Ei nu sunt nici duşmani. Sunt jucători în viaţa civică şi trebuie să-şi îndeplinească fiecare rolul. Dacă cetăţeanul va fi delăsător şi comod se va trezi cu un coş zilnic… aproape gol. Dacă Guvernul nu va gestiona bine, în cele din urmă nu va mai avea ce să-i ia cetăţeanului şi se va trezi cu el în stradă. Şi, Doamne fereşte!, cu anarhia la uşă. Democraţia e grea. Iar politicienilor nu le va fi uşor când românii o vor fi  învăţat-o bine.

Am cam plecat cu… pluta. M-am îndepărtat de subiect, nu?

După alegeri, „susţinătorii” revistei au dispărut. Nu mai era nevoie de imagine, la urma urmei cine eram eu? Cum am îndrăznit eu să visez la aşa ceva? Gata! Şi gata a fost! Am încercat să găsesc sponsori, să găsesc companii cărora să le fac publicitate în revistă. Ştiţi de ce m-am lovit? De… factorul politic. Unii m-au întrebat: „Ce culoare politică are revista?” „Păăăăi, e o publicaţie care se adresează tuturor pensionarilor. Nu am luat în considerare culoarea politică„. Liberalii erau supăraţi că nu am venit la ei. „Păi am fost la voi… cu o idee… Nu m-aţi ascultat.” Şi tot aşa… Şomajul s-a terminat, am apelat la câţiva „prieteni” pentru a-mi găsi un loc de muncă. Am apelat inclusiv la „prietenul meu, bibliotecarul”, Sebastian. Acum este directorul Bibliotecii Judeţene. El m-a trimis la Mircea Moloţ. Toate „frâiele” judeţului  sunt în mâna lui Mircea Moloţ – unul dintre baronii locali. La el nu am apelat. Tocmai pentru că ştiam cu cine am de-a face… Din păcate…  Aşa că am urcat în autocar. Destinaţia –  Londra…

P: S.: Nu ştiu de ce am sentimentul că tot ceea ce trăiesc în această perioadă este o experienţă pe care trebuie să o am… Îi văd pe englezi la ei… în casă.  Nu ştiu de ce îmi vine să spun că abia acum simt că viaţa e ca o furtună în mine… O simt! Englezii nu ştiu că eu… scriu. 🙂   E ceva ce nu pot descrie… E ceva despre care trebuie să scriu…

– continuare –

(Nu ştiu când voi continua…) 🙂

for telegraph       Back to Black…

Invitaţie în Salon: adinab  adrian  neliniştitu  tury   almanahe  andrei  artemici   aurora   bibliodevafiliala3  calatorru  intamplarisavante  cammely   vis-si-realitate  carra cella chgabriela  childagain    costika  cristimoise  cartifaine   danieltudose  ddanette   despresufletulmeu   garapentrudoi   disa   dordefemeie   dumitruagachi   emilpoenaru   flaviusobeada   florentincoman  tesatorul  florinapacuraru  fosile  ruralconnection   gabrielailies   basarica  georgevalah  ivanuska  olisabela   isabellelorelai  jorapispis  lafeeblanche  curcubeeinalbsinegru   loreleimihalcea madimcm   worldofsolitairmarcus64  izestrea  mirelapete  madalinaciucu naomikko  neacostache   celucrufrumos  convietuire  diversediversificate   piratulcinefil   popateapa   ragnarslife  rokssana  rolia2012   rooana  tabara-frontiere  teonegura  turistclujan  blogulise  calatoriifestinale    xxlweblog  zamfirpop   workofday  modernmodules   prgoodadvice  purplepublicrelations

Victor Ponta, românii, politicienii români şi… John Perkins

„Starea naţiunii” priveşte naţiunea, nu? Aşadar, NAŢIUNE,  trezeşte-te!

În 10 ianuarie 2013, Victor-Viorel Ponta a prezentat „starea naţiunii”. Am pierdut emisiunea.  O s-o urmăresc în reluare. Dar am citit presa. Oooook!

Acum: dacă am să-mi exprim opinia să nu ziceţi că sunt pesimistă. Ca întotdeauna, pur şi simplu, îmi pun întrebări. Ceea ce voi scrie nu are legătură cu Victor Ponta. Dar are legătură cu” mersul lucrurilor”.

Normal, voi „cita” din Perkins!

În anii premergători primei mele vizite acolo (John se referă la Ecuador), în 1968, această ţărişoară devenise o victimă de predilecţie a corporatocraţiei. Contemporanii mei şi chiar eu, precum şi echivalenţii noştri corporatişti, reuşiserăm să o aducem la faliment efectiv. I-am împrumutat miliarde de dolari, astfel încât să poată angaja firmele noastre de inginerie şi construcţii care să conceapă proiecte ce aveau să vină în ajutorul familiilor celor mai bogate. Drept rezultat, în aceste trei decenii, nivelul oficial de sărăcie a crescut cu valori între 15-70%, datoria publică a crescut de la 240 milioane la 16 miliarde de dolari, iar partea din resursele naţionale alocată celor mai săraci cetăţeni a scăzut de la 20% la 6%. Astăzi, Ecuadorul trebuie să aloce aproape 50% din bugetul naţional numai pentru achitarea datoriei – în loc să ajute milioane de cetăţeni clasificaţi oficial sub limita sărăciei.

Situaţia din Ecuador demonstrează în mod clar că aceasta nu a fost rezultatul unei conspiraţii, ci un proces apărut în timpul guvernării atât a democraţilor, cât şi a republicanilor, un proces care a implicat toate băncile multinaţionale, multe corporatocraţii şi misiuni de ajutor internaţional dintr-o mulţime de ţări.

Mai scrie Perkins:

Era vremea să ne luăm tributul de la Ecuador (…)

Dacă insistam pe colectarea datoriei, repercursiunile aveau să depăşească mult capacitatea noastră de a le socoti. Nu era vorba numai despre distrugerea culturilor indigene, despre vieţi omeneşti şi despre mii de specii de animale, reptile, peşti, insecte şi plante, dintre care unele ar fi putut conţine tratamente nedescoperite încă pentru o serie întreagă de boli. Nu era vorba numai despre faptul că pădurea tropicală absoarbe gazele – emanate de industriile noastre, contribuind la efectul de seră – şi produce oxigenul esenţial pentru vieţile noastre (…)

(John Perkins – Confesiunile unui asasin economic)

Acestea fiind scrise şi urmărind firul evoluţiei datoriilor noastre, voi ce credeţi? E doar o întrebare.

Va veni şi rândul românilor să plătească datoriile pe care politicienii le-au angajat în numele „trăitului bine”?

Cred că este timpul, mai mult ca niciodată, ca românii să pună piciorul în prag, să spună stop – prin demonstraţii, mitinguri şi greve – acţiunilor care ne vor conduce spre prăpastie. Normal, atunci când e cazul.  Iar pentru asta e nevoie de cunoaştere, de analiză, de vigilenţă. Sunt vieţile noastre în joc, chiar atât de nepăsători suntem cu noi înşine şi cu viitorul odraselor noastre?

Din Londra, 11 ianuarie 2013

revelion londonez
M-a prins revelionul 2013 în Trafalgar Square. Piaţa a fost închisă, de jur împrejur – cordon de poliţişti. Nu am mai ajuns la „Roată” (London Eye)  😦 . După miezul nopţii – călcat în picioare unii pe alţii. Trecut botezul cu brio! 🙂

Când aveţi timp mai treceţi şi pe aici… Aşa, ca să vedeţi ce ocupaţie am…

„Şi totuşi, noi cu cine votăm?…” Bla,bla,bla…

De la COMUNICATE DE PRESĂ primesc o mulţime de e-mail-uri. Normal, nu spamuri. Sunt abonată la newsletter-ul lor. Informaţiile sunt interesante, afli în timp optim ce şi cum. Astăzi m-am distrat cu aşa ceva. Deşi nu ar trebui să promovez asta o fac şi numesc acţiunea entertainment.  Sper doar că românii ştiu ce au de făcut şi acei care se folosesc de asemenea găselniţe îşi vor afla beleaua!

Ţineţi ochii deschişi! Altfel, mai trageţi nişte ani! Şi să nu-mi spuneţi că a fost necesar! Doar unora li s-a aplicat…corecţia.

În secţia mea au votat oameni cu handicap sever…

… care abia se deplasau. Dar au venit la vot! Din respect pentru conduita lor cetăţenească nu i-am filmat! A venit o doamnă care avea doar un picior şi care
cu greu a coborât treptele până la cabina de vot! Ar fi meritat s-o vadă Băsescu Traian! Au fost oameni în vârstă care abia puteau vorbi şi oameni cărora le tremurau mâinile şi care spuneau: „Vrem să scăpăm de el! Vrem linişte! La vârsta noastră vrem linişte! ” Au venit tineri părinţi cu copiii lor mici şi mămicuţe şi viitoare mămicuţe… Şi nu se fereau să strige în gura mare: „Vrem să scăpăm de el!”
 
 
Din respect pentru aceşti oameni voi continua să lupt împotriva ta, Băsescule!
Am vrut să plec din ţară, dar rămân în ţara mea şi voi lupta să am o ţară „ca afară” în care tu să ajungi de râsul nostru!  Puteai fi mare, dar ai ajuns un mare… nimic! Nu te împăuna pentru că ştim cine eşti! Ştim că minţi şi ţii cu dinţii de putere pentru că ai interese personale, de grup şi externe, nu pentru că îţi iubeşti poporul pe care l-ai ponegrit de atâtea ori! 
 
 

Pandemia pupinbăsistă

Am trăit s-o văd şi pe asta: „omenirea” – mai puţin românii care trăiesc în ţara lor – se lasă păcălită de „piariştii” băsişti. În cei 8 ani de preşedinţie, Traian Băsescu a reuşit, prin intermediul PD-L-ului şi a guvernărilor probăhăhăsesciene, să pună mâna pe foarte mulţi bani, bani pe care acum îi aruncă în bătălia pentru un popor  care nu-l mai vrea. S-a constatat asta la locale. Dacă la alegerile locale ar fi existat şi un buletin de vot în care s-ar fi cerut demiterea lui TB, acum am fi liniştiţi. Să nu uităm: 30 de zile au strigat oamenii într-un ianuarie geros: „Jos Băsescu!”, „Pleacă, beţivule!” etc. Şi tocmai pentru că propaganda băsistă e din ce în ce mai agresivă, vom ieşi în 29 iulie 2012 şi-i vom „ciurui” definitiv pe cei care nici acum nu vor să ne lase în pace! Nicio echipă de piarişti nu-i mai poate spăla, pe Traian Băsescu şi pe ai lui, de mizeriile pe care ni le-au făcut!

Ianuarie 2012 – 30 de zile de iarnă antibăsistă!
Pe cine nu laşi să moară, nu te lasă să trăieşti
Asta crede o parte – cea mai mare – a poporului român despre Traian Băsescu!
Poporul este PR pentru sine însuşi! Noi nu avem bani ca să plătim articole în ziarele din străinătate, avem pancarte simple şi inimi mari şi ne vrem ţara înapoi: ţara care nu e a ta, Băsescule! Şi nu ne crede proşti: tu eşti cel care a decredibilizat instituţiile statului – pentru că ţi le-ai aservit!
Nu te pune cu noi! Ţi-am învins Guvernul şi vom scăpa şi de tine!

Dragi români, cei care sunteţi de partea adevărului, postaţi fotografiile voastre antibăsesciene pe siturile ziarelor străine – la comentarii! Nu contează dacă nu ştiţi limba, fotografiile vorbesc de la sine!

O spun cu optimism – am ajuns la fundul sacului!

Cam aşa pot arăta toate gospodăriile individuale din ţară!
Şi dacă ţăranul ar avea facilităţi ca să-şi vândă marfa, ce bine am duce-o cu toţii!

De obicei, atunci când cineva ajunge la „fundul sacului”, în funcţie de temperament, de pregătire, de cum îl duce mintea, se căzneşte să caute soluţii. Instinctul de conservare îi spune, deşi ştia, că dacă nu se dezmeticeşte nu va mai avea cum să-şi plătească chiria, creditele, benzina, nu va mai avea ce pune copiilor pe masă, nu va avea asigurare medicală şi toate celelalte… Unii pleacă în străinătate, alţii încep să bată la porţile angajatorilor, alţii se transformă în delincvenţi…

Cam aşa e şi cu ţara noastră. Politicienii o ştiu foarte bine: s-a furat cam tot ce se putea fura, acum e cazul să se dezmeticească. Gata cu monopolurile, gata cu importurile de mărfuri care pot fi produse la noi în ţară. Aşa că, în loc să caute metode de a mai fura de pe fundul sacului, mult mai folositor ar fi – pentru ei şi pentru noi  –  să creeze politici economice care să încurajeze dezvoltarea imm-urilor autohtone: credite pentru proiectele viabile, scutiri de impozite vreme de 3-5 ani pentru cei care creează locuri de muncă, încurajarea agricultorilor prin acordarea de subvenţii reale, „împroprietărirea” cu parc auto agricol pentru localităţile care depun proiecte în agricultură şi zootehnie (de exemplu, să le închiriezi tractoare, combine – există „multifuncţionale” agricole?  🙂 –  etc.), crearea unor centre de colectare regionale pentru fructe, legume, cereale, lapte etc.

Desigur, e nevoie şi de aşa ceva! De muncă! 🙂

Să-mi explice şi mie, cu creionul pe hârtie, un politician responsabil din comisia pentru agricultură, de exemplu, de ce nu se poate. Şi mi-ar mai plăcea să fie găsită o formulă juridică prin care băncile să fie „ajutate” să înţeleagă faptul că trebuie să contribuie şi ele – în mod real – la riscuri… investiţionale. Să-şi mai diminueze profitul din creditele acordate doar „cu buletinul”, vorba fie!

Să recapitulăm: de ce spun cu optimism că am ajuns la fundul sacului? Pentru că suntem obligaţi să găsim soluţii! Cu toţii!

                                                                                                                                     marinela şerban