Iris Radulian: ”Faptul că trăiesc pe alte meleaguri nu mă îndepărtează de România…”

iris-radulian-my-romania-groupIris Radulian este una dintre româncele pe care am ajuns să le apreciez în mod deosebit. Pentru că, în cazul ei, se aplică zicala despre acele fapte care vorbesc în locul omului.  A demarat, alături de alți români inimoși, proiectul My Romania Group. În cadrul acestui proiect a dezvoltat și My Romania School, o școală de weekend în limba română pentru copii și o școală de weekend în limba engleză pentru adulți. 

E.R.: Bună ziua, Iris. Îți mulțumesc pentru faptul că ai fost de acord cu acest interviu prin care vom încerca să facem cunoscute proiectele deosebite prin care încerci să sprijini comunitatea românească și nu numai. O întrebare, hm, de încălzire, aș spune. Cine este, de fapt, Iris Radulian?

Iris Radulian: Am 32 de ani și sunt din București. Am sosit la Londra printr-o coincidență. Destinul m-a adus aici și văd că nu a fost o greșeală. După ce am absolvit în București științele politice, am dorit mult să studiez în străinătate pentru a putea face o diferență de atitudine. Am obținut burse în USA, însă ceva m-a oprit de a face un astfel de pas. Probabil m-a speriat distanța. Am decis să transfer totul în Europa și am ales Marea Britanie. Am sosit în 2005 și îmi amintesc foarte clar momentul când am pășit pe acest pământ. Emoții mari în sufletul meu, însă ceva îmi zicea că va fi bine. Și așa a fost. După terminarea studiilor am avut șansa de a obține un post de practică la Consulatul României din Londra. După care am cunoscut-o pe doamna Jane Nicholson care conduce fundația FARA împreună cu prințul Charles. Este un charity (organizație de caritate n.r.) foarte mare, din Londra, care strânge fonduri pentru copiii nevoiași din România. Am lucrat cu ei 7 ani, după care ceva m-a atras către științele sociale și am decis să mă înscriu la al doilea master, de data aceasta în social-work, pregătindu-mă pentru munca cu comunitatea noastră. Prin toate proiectele pe care le-am desfășurat împreună cu alți oameni absolut deosebiți, am constatat,  cu toții, că românii de aici chiar merită tot suportul nostru, că suntem niște oameni cu mult caracter, iar cu puțin antrenament și străduință, putem ajunge foarte departe.

E.R.: Fiind plecată de atâta vreme, ce mai înseamnă pentru tine să fii român? Român într-o țară străină.

(citiți mai mult in ziarul Eu, Românul!… Vă supărați? 🙂 )

London: People’s Climate March

DSCN9226Zeci de mii de persoane au participat duminică, în Londra, la marșul global pentru acțiune climatică – People’s Climate March -, marș organizat de AVAAZ, cel mai cunoscut site de petiții din lume.

Organizatorii au estimat că, la acest marș, au participat în jur de 40 000 de persoane. Printre manifestanți s-a aflat și actrița britanică Emma Thompson, revenită de curând dintr-o expediție în Arctica, precum și victime ale inundațiilor din iarna trecută. Emma Thompson a declarat: ”Fiecare persoană are puterea de a schimba lumea. Dacă vom fi uniti, puterea noastră devine irezistibilă.”

(alte imagini și mai multe informații aflați pe website-ul Eu, Românul!)

Am mărșăluit aproximativ 2h și jumătate, după care am ascultat ”speakerii”, apoi mers de voie prin oraș. 🙂

london people's climate march

people's climate march

DSCN9293

DSCN9286

DSCN9275

DSCN9273

DSCN9214

DSCN9245

DSCN9278

Scrieri pe frunze de palmier (II)

De multe ori nu mă întorc pe același drum. Caut în desișul întrebărilor. Găsesc mulți corbi albaștri meditând înăuntrul eprubetelor. Sunt corbi fără aripi. Sunt corbi trecuți prin dureri și prin stele. Și oricâtă tristețe s-ar dizolva în eprubete albastrul corbilor fără aripi acoperă sunetele false ale clopotelor desenate pe cer

*

Marți seara. Deasupra apelor. Sufocant. Tocmai se apropie toamna. Când se apropia toamna, de obicei, vorbeam despre nuci, gutui și vin. Despre nuanțele ruginii ale tainelor. Acum extrag cu pipeta din eprubete albastrul corbilor fără aripi

*

Îmi spunea cineva odată că blazonul său e disperarea. Că era un blazon moștenit din familie. Și că pentru el nu exită răsărit. Există doar asfințit. Acolo, în asfințitul continuu e speranța sa.

*

În fiecare zi am renunțat la câte o frunză cu însemnări. Astăzi am întors ceasul cu o săptămână și am început să recitesc ”Jocul cu mărgele de sticlă”… Câtă vreme a trecut! Murmurul frunzelor s-a transformat în urlet verde. Iar apele poartă cu mândrie albastrul corbilor fără aripi…

Duium de beznă

Nah, că iar s-a lăsat întunericul și eu încă stau spânzurată de nimicurile zilei. Puzderia de secunde care au trecut s-au izgonit una pe alta, iar eu mă uit în urmă și îmi dau seama că nu am dus la bun sfârșit ce mi-am propus astăzi. Și nu am dus la bun sfârșit ce mi-am propus ieri, în schimb, au încolțit în mine niște ciocuri de păsări de septembrie pe care le îngrop cu ceremonie în cutia trotinetei. Nu de alta, dar astăzi când am deschis ochii, lângă mine eram eu, o rivală! 🙂

Acum că am stârnit vântul, pot decolora pădurile din hârtie creponată și pot semna în alb pentru definiții și teoreme ale inimii.

Unii se pregătesc să dea foc țării! Încerc să adorm pentru a crea o relație cu personajele din visul de joi seară. Scrisesem un capitol de roman în somn, am un subiect, un ritm de lucru și o prigorie de nisip pe care o pot câștiga le festivalul celor care scriu în somn. Mi-aș dori să merg într-o livadă cu vișini. Mi-o doresc din tot sufletul. Într-o vreme, în livada bunicilor erau 35 de vișini. Acum în visul meu sunt 35 de vișini, o prigorie și niște lupi fioroși din ceară.

Suntem asigurați că dacă Rusia va închide robinetul la gaze, backgroundul nostru psihologic nu va avea de suferit: avem gaz și pentru export. Așadar, nimeni nu ne poate lua poezia din registrele minții

Absolut încântătoare misiunea de a hoinări pe străzi fluierând până ni se vor usca lacrimile. Ne lipim de buze decorații mototolite apoi ne facem covrig în jurul luminii din pubul unde ne prindem de capătul zorilor

În foișorul meu de apă au înverzit pui de prigorie florilor de salcâm le-au crescut aripi în foișorul meu de apă s-a prăbușit un sfinx de iarbă sau ceva ca un sfinx…

Londra, 16 septembrie 2014

duium de bezna

horniman-museum-landscape-

Ultima postare: 16 iunie 2013

Da, știu, au trecut trilioane de ani! Muncă multă, timp puțin, câștig – aproape…  ioc. Dar Londra are farmecul ei. Dacă aș fi trăit în România, după ce mi-am pierdut (cu voie) locul de muncă, nu prea aș fi avut oportunități. În Londra… m-am descurcat. O țară străină, unde vrei, nu vrei, înveți ce înseamnă economia de piață, dar și capitalismul sălbatic, îți oferă mult mai multe posibilități de a supraviețui, decât propria țărișoară. De ce? Pentru că aici munca se plătește. Bați un covor? Plată! Plimbi un cățel? Plată! Speli vase? Plată! Duci un copil la grădiniță? Plată!

Bineînțeles că nu toți aceia cărora le ”furnizezi” servicii sunt corecți. Se mai întâmplă se te trezești și cu 2 zile în care ai ”prestat” cine știe ce activitate – unii consideră că ți-au oferit ”training” – pentru care, apoi, nu ești plătit. Mai rar, dar se întâmplă.

Am întâlnit și cazuri monstruoase de sclavie modernă – despre care toată lumea se face că nu știe. Fete de-ale noastre sau de-ale altora, în general imigrante fără forme legale de muncă, lucrând în restaurante la spălat de vase, arse pe mâini de la tigăile pe care le aruncă bucătarii în chiuvete. Dacă ai ”norocul” să fii angajată cameristă la hotel, ai obligația de a da la cheie (curăța) 15 camere în 8 ore, totul pentru 6,31 de lire pe oră. De fapt calculul se face așa: 8 ore x 6.31 = 50.48 de lire. Dacă împarți 50.48 de lire la 15 camere îți ies 3, 36 de lire. Așa că încasezi ”atâtea camere ”x 3,36 de lire, nicidecum 6, 31 de lire pe oră. De fapt, totul se întâmplă așa pentru că, aici, cuvântul de ordine este ”faster”. Trebuie să fii ”hard-working”, ”faster” and ”honest”. Nu mai spun cât de răutăcioase pot fi uneori ”supervizer”- ele – deseori, românce și ele. Băieții fără experiență sau care sunt la început de drum în Anglia, sunt luați ”de la stradă” și muncesc în construcții câte 10-12 ore pe zi pentru 40-50 de lire. Și, totuși, ce ar oferi România în loc? Nimic! O economie în cădere liberă! Nu mai vorbim de faptul că mulți dintre acești muncitori și muncitoare sunt absolvenți cu studii superioare.

Și totuși… Prin perseverență ai șansa să poți schimba lucrurile. Străduindu-te să depășești toate asperitățile, învățând continuu pentru a obține ”skill”- uri (calificări, deprinderi) și încercând să te integrezi în ”sistemul englezesc” poți fi  în situația de a câștiga între 2000 – 4000 de lire pe lună; poate chiar mai mult. Aici se poate! De aceea rămânem locului și facem eforturi să ne realizăm.

Vă mărturisesc, totodată, că multe dintre experiențele neplăcute, le-am avut din partea românilor. Am construit un site pentru care nu am fost plătită integral. Am lucrat pentru o firmă de electronice second-hand care m-a plătit cu 3 lire ora (10 ore pe zi + 5 ore transport – pentru imensa sumă de 30 de lire; firma era a anui arab căsătorit cu o româncă). Am fost 2 zile în ”training” pentru o firmă de taximetrie. M-am ales cu o cafea și cu un refuz – fără să mi se spună de ce – după încheierea trainingului. 20 de ore în 2 zile + 10 ore de transport în 2 zile, plată, ioc! Și tot așa…

Acestea sunt o parte dintre experiențele care m-au învățat câte ceva despre economie, despre piață, despre unii români și despre mine însămi. Și știți ceva? Nu regret absolut nimic. Consider că una dintre cele mai grele perioade din viața mea – durata șederii mele în Londra –  a fost și este cea mai instructivă, mai bogată și mai interesantă încercare pe care am trăit-o. Am devenit mai puternică, mai ”hâtră” :), curajoasă, independentă și încăpățânată decât, îndrăznesc să o spun, eram.

Așadar, numai de bine!

Amu, vechi prieteni dragi, v-o spun pe drept! E greu. Și nu prea am timp de ”blogărit” de dragul ”blogăritului”… Însă, dacă vă va face plăcere să treceți pe aici, veți putea citi unele postări pe care le voi trimite direct de pe situl publicației online Eu, Românul, publicație pe care am înființat-o, nah, să spun lucrurilor pe nume… pentru a spune… lucrurilor pe nume! 🙂

Și nu am să uit să mai scriu și câte un poem… Dragoste adevărată… 🙂

Londra, 15 septembrie 2014

Și un bonus: Horniman Museum & Gardens

horniman-museum-one

horniman-museum-2

horniman-museum-3

Benjamin Zephaniah – un poet pe care l-am îndrăgit de cum i-am citit primele versuri

 Normal, în cele din urmă mi-am făcut card la bibliotecă. S-a nimerit să fie Burnt Oak Library.  Se află la câteva staţii de Edgware, zona unde am două „case” în care sunt „cleaner”.   După ce am poposit cam 20 de minute la raftul IT şi PR am căutat „shelf”-ul poeţilor. Cam sărăcuţ… Însă această sărăcie mi l-a scos în cale pe Benjamin Zephanian, un poet rebel pe care l-am îndrăgit de cum i-am citit primele versuri din cartea Too Black, Too Strong. Acum citesc Propa Propaganda. Nu ajunge că scrie cum scrie. Mai şi cântă… Şi ţine speech –  uri despre poezie şi despre… Republica Engleză. Mărturisesc că ăsta ar fi „dezacordul” dintre mine şi el… În rest, sunt îndrăgostită „lulea” de poeziile lui…

His website

Găsiţi mai multe pe YouTube

DSCN7028              Eu, ieri, în Regent’s Park…

WatchShop

Jurnal londonez (1)

„Devil is beating his wife!”

Expresia „Îşi bate dracul nevasta!” există şi la englezi. Am auzit-o astăzi de vreo două ori în „bus”. Ce mai fac eu pe aici? De ce nu am scris atât de mult timp? Oooo, am atâtea de povestit şi vă anunţ de pe acum că vor fi lucruri şocante. Voi începe prin a vă mărturisi că în Londra eu curăţ toalete. La propriu. Şi m-am hotărât să scriu despre experienţa londoneză fără să ascund nimic. Nu ştiu dacă voi avea timp sau inspiraţie mereu, aşa că nu vă aşteptaţi să scriu cu regularitate.

Aşadar…

Am ajuns în Londra pe la începutul lui septembrie. Aşa voi scrie pentru a nu întrerupe firul sincerităţii. Cu date aproximative. Apoi voi revedea totul.

Revin… De fapt, nu… Voi începe altfel.

Am plecat din România la începutul lunii septembrie. Dacă voi căuta biletul pe el va fi scris 7 septembrie. Mai mult ca sigur. Lucia şi Ionela m-au condus la autocar. Nimeni, dar nimeni nu ştia că adevărata mea intenţie era aceea de a nu mai reveni în ţară.  Ce să mai fac în ţara mea iubită?

După ce am hotărât să „intru” în economia de piaţă şi mi-am luat „disponibilizarea” ghinioanele m-au lovit unele după altele. Dar asta este altă poveste. Am pierdut timpul aproape doi ani tot încercând una, alta.  Banii de pe „disponibilizare” s-au cam dus şi oricât am încercat să „urnesc” lucrurile nu am reuşit.  Abia atunci mi-am dat seama că dacă părăseşti „un loc sigur şi călduţ” de la stat cu greu te mai poţi integra altundeva.

Am încercat să activez în presa locală, apoi în partidul liberal. ‘nica. Dacă nu ai gaşcă şi susţinători şi mai ales bani sau darul pupatului în cur nu faci nimic nici în una, nici în cealaltă. Intenţiile mele erau acelea de a „pune o cărămidă la reconstrucţia patriei şi mai ales la schimbarea mentalităţii”. Idealism fără bază! Am trăit toată viaţa ţinând la idealurile mele şi pentru că eram protejată de un sistem – lucram la termocentrală, eram telefonistă, câştigam binişor – îmi permiteam asta. Totuşi, cum era în economia de piaţă (am scris paiaţă) bănuiam. Prietenele mele – Lucia şi Ionela –  lucrau în asigurări şi aveam habar. Nu închei asigurări, nu papi! Scurt! Chestiunea era că nu am trăit viaţa de „privat” pe propria piele!

În aprilie 2012 – gata şomajul, gata banii şi nimic nu se arăta la orizont. Calendarul „indica” noiembrie 2011.  Apoi au venit arzătoarele zile ale iernii în care am participat la demonstraţiile din stradă vreme de aproape 20 de zile. Atunci a apărut şi proiectul „Pensionarul” – susţinut de… conservatori. Liberalii pe care i-am abordat „cu o idee trăsnet” nu m-au luat în seamă. Iar eu am ţinut enorm la proiectul ăsta. Am „construit” revista asta singură, fără experienţă şi fără niciun ajutor profesional. Graficianul a fost Marius. Am lucrat împreună până adormeam cu frunţile pe masă. Am lucrat… voluntari. Cred că a fost un proiect bun pe care sper să-l reiau cândva. Chiar dacă va fi… în limba engleză.

Cum trece timpul… Alegerile din primăvară au adus schimbarea pe care ne-am dorit-o cu toţii. Şi care a fost necesară cu adevărat. Altfel, iadul ne păştea. Indiferent de considerentele personale, trebuia să „ne smulgem” din ghiarele portocalii. Chiar dacă astăzi avem „aceeaşi Mărie, cu altă pălărie” (politica românească), un pas înainte a fost făcut. Şi nu mă refer la aspectul politic. Mă refer la aspectul civic. O cărămidă s-a alăturat celorlalte – oamenii au devenit cetăţeni. Chiar dacă încă mai bâjbâie.  Încet, încet românii vor învăţa pe pielea lor că trebuie să lupte pentru ca viaţa societăţii să se schimbe. Să ştie că politicienii nu sunt prietenii lor şi că vor trebui să smulgă fiecare drept şi fiecare beneficiu cu forţa – mă refer la mitinguri, demonstraţii, greve generale – din mâinile Guvernelor. Cetăţeanul şi Guvernul nu pot fi prieteni. Ei nu sunt nici duşmani. Sunt jucători în viaţa civică şi trebuie să-şi îndeplinească fiecare rolul. Dacă cetăţeanul va fi delăsător şi comod se va trezi cu un coş zilnic… aproape gol. Dacă Guvernul nu va gestiona bine, în cele din urmă nu va mai avea ce să-i ia cetăţeanului şi se va trezi cu el în stradă. Şi, Doamne fereşte!, cu anarhia la uşă. Democraţia e grea. Iar politicienilor nu le va fi uşor când românii o vor fi  învăţat-o bine.

Am cam plecat cu… pluta. M-am îndepărtat de subiect, nu?

După alegeri, „susţinătorii” revistei au dispărut. Nu mai era nevoie de imagine, la urma urmei cine eram eu? Cum am îndrăznit eu să visez la aşa ceva? Gata! Şi gata a fost! Am încercat să găsesc sponsori, să găsesc companii cărora să le fac publicitate în revistă. Ştiţi de ce m-am lovit? De… factorul politic. Unii m-au întrebat: „Ce culoare politică are revista?” „Păăăăi, e o publicaţie care se adresează tuturor pensionarilor. Nu am luat în considerare culoarea politică„. Liberalii erau supăraţi că nu am venit la ei. „Păi am fost la voi… cu o idee… Nu m-aţi ascultat.” Şi tot aşa… Şomajul s-a terminat, am apelat la câţiva „prieteni” pentru a-mi găsi un loc de muncă. Am apelat inclusiv la „prietenul meu, bibliotecarul”, Sebastian. Acum este directorul Bibliotecii Judeţene. El m-a trimis la Mircea Moloţ. Toate „frâiele” judeţului  sunt în mâna lui Mircea Moloţ – unul dintre baronii locali. La el nu am apelat. Tocmai pentru că ştiam cu cine am de-a face… Din păcate…  Aşa că am urcat în autocar. Destinaţia –  Londra…

P: S.: Nu ştiu de ce am sentimentul că tot ceea ce trăiesc în această perioadă este o experienţă pe care trebuie să o am… Îi văd pe englezi la ei… în casă.  Nu ştiu de ce îmi vine să spun că abia acum simt că viaţa e ca o furtună în mine… O simt! Englezii nu ştiu că eu… scriu. 🙂   E ceva ce nu pot descrie… E ceva despre care trebuie să scriu…

– continuare –

(Nu ştiu când voi continua…) 🙂

for telegraph       Back to Black…

Invitaţie în Salon: adinab  adrian  neliniştitu  tury   almanahe  andrei  artemici   aurora   bibliodevafiliala3  calatorru  intamplarisavante  cammely   vis-si-realitate  carra cella chgabriela  childagain    costika  cristimoise  cartifaine   danieltudose  ddanette   despresufletulmeu   garapentrudoi   disa   dordefemeie   dumitruagachi   emilpoenaru   flaviusobeada   florentincoman  tesatorul  florinapacuraru  fosile  ruralconnection   gabrielailies   basarica  georgevalah  ivanuska  olisabela   isabellelorelai  jorapispis  lafeeblanche  curcubeeinalbsinegru   loreleimihalcea madimcm   worldofsolitairmarcus64  izestrea  mirelapete  madalinaciucu naomikko  neacostache   celucrufrumos  convietuire  diversediversificate   piratulcinefil   popateapa   ragnarslife  rokssana  rolia2012   rooana  tabara-frontiere  teonegura  turistclujan  blogulise  calatoriifestinale    xxlweblog  zamfirpop   workofday  modernmodules   prgoodadvice  purplepublicrelations