Publicat în ela roseni, Jurnal londonez, photo, realităţi, Uncategorized

Jurnal londonez (1)

„Devil is beating his wife!”

Expresia „Îşi bate dracul nevasta!” există şi la englezi. Am auzit-o astăzi de vreo două ori în „bus”. Ce mai fac eu pe aici? De ce nu am scris atât de mult timp? Oooo, am atâtea de povestit şi vă anunţ de pe acum că vor fi lucruri şocante. Voi începe prin a vă mărturisi că în Londra eu curăţ toalete. La propriu. Şi m-am hotărât să scriu despre experienţa londoneză fără să ascund nimic. Nu ştiu dacă voi avea timp sau inspiraţie mereu, aşa că nu vă aşteptaţi să scriu cu regularitate.

Aşadar…

Am ajuns în Londra pe la începutul lui septembrie. Aşa voi scrie pentru a nu întrerupe firul sincerităţii. Cu date aproximative. Apoi voi revedea totul.

Revin… De fapt, nu… Voi începe altfel.

Am plecat din România la începutul lunii septembrie. Dacă voi căuta biletul pe el va fi scris 7 septembrie. Mai mult ca sigur. Lucia şi Ionela m-au condus la autocar. Nimeni, dar nimeni nu ştia că adevărata mea intenţie era aceea de a nu mai reveni în ţară.  Ce să mai fac în ţara mea iubită?

După ce am hotărât să „intru” în economia de piaţă şi mi-am luat „disponibilizarea” ghinioanele m-au lovit unele după altele. Dar asta este altă poveste. Am pierdut timpul aproape doi ani tot încercând una, alta.  Banii de pe „disponibilizare” s-au cam dus şi oricât am încercat să „urnesc” lucrurile nu am reuşit.  Abia atunci mi-am dat seama că dacă părăseşti „un loc sigur şi călduţ” de la stat cu greu te mai poţi integra altundeva.

Am încercat să activez în presa locală, apoi în partidul liberal. ‘nica. Dacă nu ai gaşcă şi susţinători şi mai ales bani sau darul pupatului în cur nu faci nimic nici în una, nici în cealaltă. Intenţiile mele erau acelea de a „pune o cărămidă la reconstrucţia patriei şi mai ales la schimbarea mentalităţii”. Idealism fără bază! Am trăit toată viaţa ţinând la idealurile mele şi pentru că eram protejată de un sistem – lucram la termocentrală, eram telefonistă, câştigam binişor – îmi permiteam asta. Totuşi, cum era în economia de piaţă (am scris paiaţă) bănuiam. Prietenele mele – Lucia şi Ionela –  lucrau în asigurări şi aveam habar. Nu închei asigurări, nu papi! Scurt! Chestiunea era că nu am trăit viaţa de „privat” pe propria piele!

În aprilie 2012 – gata şomajul, gata banii şi nimic nu se arăta la orizont. Calendarul „indica” noiembrie 2011.  Apoi au venit arzătoarele zile ale iernii în care am participat la demonstraţiile din stradă vreme de aproape 20 de zile. Atunci a apărut şi proiectul „Pensionarul” – susţinut de… conservatori. Liberalii pe care i-am abordat „cu o idee trăsnet” nu m-au luat în seamă. Iar eu am ţinut enorm la proiectul ăsta. Am „construit” revista asta singură, fără experienţă şi fără niciun ajutor profesional. Graficianul a fost Marius. Am lucrat împreună până adormeam cu frunţile pe masă. Am lucrat… voluntari. Cred că a fost un proiect bun pe care sper să-l reiau cândva. Chiar dacă va fi… în limba engleză.

Cum trece timpul… Alegerile din primăvară au adus schimbarea pe care ne-am dorit-o cu toţii. Şi care a fost necesară cu adevărat. Altfel, iadul ne păştea. Indiferent de considerentele personale, trebuia să „ne smulgem” din ghiarele portocalii. Chiar dacă astăzi avem „aceeaşi Mărie, cu altă pălărie” (politica românească), un pas înainte a fost făcut. Şi nu mă refer la aspectul politic. Mă refer la aspectul civic. O cărămidă s-a alăturat celorlalte – oamenii au devenit cetăţeni. Chiar dacă încă mai bâjbâie.  Încet, încet românii vor învăţa pe pielea lor că trebuie să lupte pentru ca viaţa societăţii să se schimbe. Să ştie că politicienii nu sunt prietenii lor şi că vor trebui să smulgă fiecare drept şi fiecare beneficiu cu forţa – mă refer la mitinguri, demonstraţii, greve generale – din mâinile Guvernelor. Cetăţeanul şi Guvernul nu pot fi prieteni. Ei nu sunt nici duşmani. Sunt jucători în viaţa civică şi trebuie să-şi îndeplinească fiecare rolul. Dacă cetăţeanul va fi delăsător şi comod se va trezi cu un coş zilnic… aproape gol. Dacă Guvernul nu va gestiona bine, în cele din urmă nu va mai avea ce să-i ia cetăţeanului şi se va trezi cu el în stradă. Şi, Doamne fereşte!, cu anarhia la uşă. Democraţia e grea. Iar politicienilor nu le va fi uşor când românii o vor fi  învăţat-o bine.

Am cam plecat cu… pluta. M-am îndepărtat de subiect, nu?

După alegeri, „susţinătorii” revistei au dispărut. Nu mai era nevoie de imagine, la urma urmei cine eram eu? Cum am îndrăznit eu să visez la aşa ceva? Gata! Şi gata a fost! Am încercat să găsesc sponsori, să găsesc companii cărora să le fac publicitate în revistă. Ştiţi de ce m-am lovit? De… factorul politic. Unii m-au întrebat: „Ce culoare politică are revista?” „Păăăăi, e o publicaţie care se adresează tuturor pensionarilor. Nu am luat în considerare culoarea politică„. Liberalii erau supăraţi că nu am venit la ei. „Păi am fost la voi… cu o idee… Nu m-aţi ascultat.” Şi tot aşa… Şomajul s-a terminat, am apelat la câţiva „prieteni” pentru a-mi găsi un loc de muncă. Am apelat inclusiv la „prietenul meu, bibliotecarul”, Sebastian. Acum este directorul Bibliotecii Judeţene. El m-a trimis la Mircea Moloţ. Toate „frâiele” judeţului  sunt în mâna lui Mircea Moloţ – unul dintre baronii locali. La el nu am apelat. Tocmai pentru că ştiam cu cine am de-a face… Din păcate…  Aşa că am urcat în autocar. Destinaţia –  Londra…

P: S.: Nu ştiu de ce am sentimentul că tot ceea ce trăiesc în această perioadă este o experienţă pe care trebuie să o am… Îi văd pe englezi la ei… în casă.  Nu ştiu de ce îmi vine să spun că abia acum simt că viaţa e ca o furtună în mine… O simt! Englezii nu ştiu că eu… scriu. 🙂   E ceva ce nu pot descrie… E ceva despre care trebuie să scriu…

– continuare –

(Nu ştiu când voi continua…) 🙂

for telegraph       Back to Black…

Invitaţie în Salon: adinab  adrian  neliniştitu  tury   almanahe  andrei  artemici   aurora   bibliodevafiliala3  calatorru  intamplarisavante  cammely   vis-si-realitate  carra cella chgabriela  childagain    costika  cristimoise  cartifaine   danieltudose  ddanette   despresufletulmeu   garapentrudoi   disa   dordefemeie   dumitruagachi   emilpoenaru   flaviusobeada   florentincoman  tesatorul  florinapacuraru  fosile  ruralconnection   gabrielailies   basarica  georgevalah  ivanuska  olisabela   isabellelorelai  jorapispis  lafeeblanche  curcubeeinalbsinegru   loreleimihalcea madimcm   worldofsolitairmarcus64  izestrea  mirelapete  madalinaciucu naomikko  neacostache   celucrufrumos  convietuire  diversediversificate   piratulcinefil   popateapa   ragnarslife  rokssana  rolia2012   rooana  tabara-frontiere  teonegura  turistclujan  blogulise  calatoriifestinale    xxlweblog  zamfirpop   workofday  modernmodules   prgoodadvice  purplepublicrelations

Publicat în ela roseni, photo, politica, realităţi

Victor Ponta, românii, politicienii români şi… John Perkins

„Starea naţiunii” priveşte naţiunea, nu? Aşadar, NAŢIUNE,  trezeşte-te!

În 10 ianuarie 2013, Victor-Viorel Ponta a prezentat „starea naţiunii”. Am pierdut emisiunea.  O s-o urmăresc în reluare. Dar am citit presa. Oooook!

Acum: dacă am să-mi exprim opinia să nu ziceţi că sunt pesimistă. Ca întotdeauna, pur şi simplu, îmi pun întrebări. Ceea ce voi scrie nu are legătură cu Victor Ponta. Dar are legătură cu” mersul lucrurilor”.

Normal, voi „cita” din Perkins!

În anii premergători primei mele vizite acolo (John se referă la Ecuador), în 1968, această ţărişoară devenise o victimă de predilecţie a corporatocraţiei. Contemporanii mei şi chiar eu, precum şi echivalenţii noştri corporatişti, reuşiserăm să o aducem la faliment efectiv. I-am împrumutat miliarde de dolari, astfel încât să poată angaja firmele noastre de inginerie şi construcţii care să conceapă proiecte ce aveau să vină în ajutorul familiilor celor mai bogate. Drept rezultat, în aceste trei decenii, nivelul oficial de sărăcie a crescut cu valori între 15-70%, datoria publică a crescut de la 240 milioane la 16 miliarde de dolari, iar partea din resursele naţionale alocată celor mai săraci cetăţeni a scăzut de la 20% la 6%. Astăzi, Ecuadorul trebuie să aloce aproape 50% din bugetul naţional numai pentru achitarea datoriei – în loc să ajute milioane de cetăţeni clasificaţi oficial sub limita sărăciei.

Situaţia din Ecuador demonstrează în mod clar că aceasta nu a fost rezultatul unei conspiraţii, ci un proces apărut în timpul guvernării atât a democraţilor, cât şi a republicanilor, un proces care a implicat toate băncile multinaţionale, multe corporatocraţii şi misiuni de ajutor internaţional dintr-o mulţime de ţări.

Mai scrie Perkins:

Era vremea să ne luăm tributul de la Ecuador (…)

Dacă insistam pe colectarea datoriei, repercursiunile aveau să depăşească mult capacitatea noastră de a le socoti. Nu era vorba numai despre distrugerea culturilor indigene, despre vieţi omeneşti şi despre mii de specii de animale, reptile, peşti, insecte şi plante, dintre care unele ar fi putut conţine tratamente nedescoperite încă pentru o serie întreagă de boli. Nu era vorba numai despre faptul că pădurea tropicală absoarbe gazele – emanate de industriile noastre, contribuind la efectul de seră – şi produce oxigenul esenţial pentru vieţile noastre (…)

(John Perkins – Confesiunile unui asasin economic)

Acestea fiind scrise şi urmărind firul evoluţiei datoriilor noastre, voi ce credeţi? E doar o întrebare.

Va veni şi rândul românilor să plătească datoriile pe care politicienii le-au angajat în numele „trăitului bine”?

Cred că este timpul, mai mult ca niciodată, ca românii să pună piciorul în prag, să spună stop – prin demonstraţii, mitinguri şi greve – acţiunilor care ne vor conduce spre prăpastie. Normal, atunci când e cazul.  Iar pentru asta e nevoie de cunoaştere, de analiză, de vigilenţă. Sunt vieţile noastre în joc, chiar atât de nepăsători suntem cu noi înşine şi cu viitorul odraselor noastre?

Din Londra, 11 ianuarie 2013

revelion londonez
M-a prins revelionul 2013 în Trafalgar Square. Piaţa a fost închisă, de jur împrejur – cordon de poliţişti. Nu am mai ajuns la „Roată” (London Eye)  😦 . După miezul nopţii – călcat în picioare unii pe alţii. Trecut botezul cu brio! 🙂

Când aveţi timp mai treceţi şi pe aici… Aşa, ca să vedeţi ce ocupaţie am…

Publicat în carte, citate, ela roseni, lectură, realităţi

Pastila Perkins (PP) :)

Aşa numesc eu lectura acestei cărţi! Pastilă! Imunizare la… manipulare (IM).

O pastilă pentru imunizare la manipulare pe  plutacupaparude! 🙂

„După atacurile din 2001 de la World Trade Center şi Pentagon au apărut şi mai multe dovezi despre relaţiile secrete dintre Washington şi Riad. În octombrie 2003, revista Vanity Fair a publicat informaţii care nu mai fuseseră niciodată făcute publice, într-un articol de anchetă intitulat „Saving the Saudis” („Salvându-i pe saudiţi”). Pe mine personal, povestea despre relaţia dintre familia Bush, Casa de Saud şi familia Bin Laden nu m-a surprins câtuşi de puţin. Ştiam că acele relaţii datau oricum de pe vremea Afacerii de Spălare a a Banilor Arabiei Saudite, începute în anul 1974 şi de pe vremea când George H.W. Bush era ambasador al SUA la ONU (din 1971 până în 1973) şi apoi şeful CIA (din 1976 până în 1977). Ceea ce m-a surprins însă a fost faptul că adevărul ajunsese în cele din urmă la nivelul presei. Vanity Fair trăgea următoarele concluzii: familia Bush şi Casa de Saud, cele mai puternice două dinastii din lume, avuseseră relaţii personale, de afaceri şi politice foarte strânse, care durau de peste 20 de ani…

În sectorul privat, saudiţii susţineau compania Harken Energy, o companie de petrol bătăioasă în care investise George W. Bush. Recent, fostul preşedinte George H.W. Bush şi aliatul său pe termen lung, fostul secretar de stat James A. Baker III, au apărut în faţa saudiţilor la acţiunea de caritate pentru Carlyle Group, discutabil dacă e cel mai mare fond privat de investiţii din lume. Astăzi fostul preşedinte Bush continuă să fie consilier senior al companiei, printre ai căror investitori de pare că se numără şi un saudit acuzat de legături cu grupurile de sprijin terorist…” (John Perkins„Confesiunile unui asasin economic”, 2007)

Toate aceste citate pe care le reproduc din cartea lui Perkins au un scop: acela de a nu închide ochii la realitatea care ni se impune. Ca români, e cazul să ripostăm ori de câte ori politicienii noştri o iau razna şi se împrumută chipurile ca să ne plătească nouă slariile şi pensiile. Să nu mai înghiţim gogoşile lor! Eu cred că ceea ce scrie Perkins e adevărat şi, chiar dacă sunt împotriva modului în care şi-a câştigat traiul, îl apreciez pentru că a redevenit, din AE, OM. Sau poate ne manipulează chiar el? 🙂

Vă mai amintiţi de cartea „Corupţia marilor puteri”?Vă mai amintiţi de cartea „Furtul unei naţiuni”  a lui Tom Gallagher?

Publicat în carte, cultura, lectură, realităţi

John Perkins, again

Nu, nu vrrrreau să iau în considerare asemenea gândire diabolică. Dar sunt nevoită. Tot ceea ce trăim în zilele noastre întăreşte „confesiunile” acestui fost angajat într-o activitate pentru care aproape că nu-l poţi ierta. Dar asta e altă poveste.
 
Îl înghit pe John Perkins cu linguriţa. Pe îndelete. Pentru a mă învenina cât mai mult. Pentru a nu uita că gândesc şi că nu am voie să renunţ la atitudine. Măcar
prin modalitatea asta. Măcar scriind.
 
Ceea ce ar trebui să ne cutremure sunt operaţiunile economice şi politice puse în mişcare, operaţiuni  care deja ne afectează mai mult sau mai puţin pe toţi.
 
Citez din nou:
Aspectul ţinut sub tăcere al fiecăruia dintre aceste proiecte (este vorba de proiectele dezvoltate de marile puteri în ţările noastre n.m.) era acela că, prin ele, se intenţiona crearea unor profituri uriaşe pentru contractori, precum şi pentru o mână de familii bogate şi influente din ţara care primea împrumutul, în timp ce se asigura dependenţa financiară pe termen lung şi, prin urmare, loialitatea politică a guvernelor de pretutindeni. Cu cât împrumutul era mai mare, cu atât mai bine. Faptul că povara datoriei apăsând pe spinarea unei ţări îi priva pe cetăţenii acesteia de servicii de sănătate, de educaţie şi de alte servicii sociale timp de decenii, nu era luat în consideraţie.
 
Sursa – John Perkins, „Confesiunile unui asasin economic”
Deşteaptă-te, române! nu este de actualitate! Mult mai mult ar trebui scos în evidenţă un Deşteaptă-te, omenire!  Dar omenirea îşi vede de glamuru’ ei, de lifestyl-ul ei, de naivităţile ei. Care societate civilă?
 
20 de miliarde de euro? Sau câte, că nu am mai ţinut evidenţa…
 
PS. Nu e o reclamă pentru a cumpăra cartea. Cred că se găseşte şi la bibliotecă.
 
Publicat în ela roseni, realităţi

Ghici ghicitoarea mea…

E o cloşcă mare, mare
Aripi n-are, pene n-are
Şi nici nu stă pe cuibare.
La oraş ca şi la ţară
Scoate bloguri iarnă şi vară!
                                                  (Io) 🙂
Cloşcă, necloşcă, am început să mă folosesc de ceea ce am învăţat
la Universitatea sibiană: de pr,  fir-ar el! Nu dau poezia pe sfera imensă a domeniului, da’ vorba aia – când dai de fundu’ sacului – pui
mâna pe furcă! 🙂 C-o fi de (s)tors, c-o fi de strâns fân, furcă să fie că altfel
numa’ osu’ şi pielea rămân de mine p’aici. 🙂
Amu blogu’-i la începutul vieţii lui şi mai e şi în englezească. Nu mă aştept
să-l citiţi prea des, da’ un semnal (vă) dau!
 
 
Publicat în diverse, ela roseni, fonflet, politica, realităţi

„Şi totuşi, noi cu cine votăm?…” Bla,bla,bla…

De la COMUNICATE DE PRESĂ primesc o mulţime de e-mail-uri. Normal, nu spamuri. Sunt abonată la newsletter-ul lor. Informaţiile sunt interesante, afli în timp optim ce şi cum. Astăzi m-am distrat cu aşa ceva. Deşi nu ar trebui să promovez asta o fac şi numesc acţiunea entertainment.  Sper doar că românii ştiu ce au de făcut şi acei care se folosesc de asemenea găselniţe îşi vor afla beleaua!

Ţineţi ochii deschişi! Altfel, mai trageţi nişte ani! Şi să nu-mi spuneţi că a fost necesar! Doar unora li s-a aplicat…corecţia.

Publicat în ela roseni, photo, portofoliu, realităţi, world culture

Aventuri londoneze…în imagini

Foto-reportaj

să pornim...
să pornim…
Asta aţi vrut să vedeţi, nu? O Londră întunecată…
Chiar şi aşa e magnifică…
Iarba verde… se calcă
Ochiul…
copacul care ne arată coada…
nu e din poveste…
era chiar in faţa mea…
povestea în imagini se încheie cu o lebădă…
sau două…
sau cu un alt ceas, cu o alta oră, altădată…

Iar pe scurt, aici