răsturnare de liliac

s-au dezlănţuit ploile furtunile frunzele prin copaci

noi stăm aşezaţi în jurul meselor albastre înşirând

fotografii cuvinte gloanţe ilustrate cu femei care adună

tămâiţe de pe câmpurile miezului de noapte

 

a venit dimineaţa asta apoi încă o dimineaţă

noi stăm în jurul meselor albastre desenăm femei

adormite pe canapele uriaşe le desenăm suflăm peste ele

în sfârşit avem femeile visurilor noastre încununate cu liliac

din care se descarcă fulgere care intră necontenit în sufletele

încărcate de urlete ferecate cu anii

 

ne ridicăm din jurul meselor albastre

puternici sfinţiţi cu iubire mişcăm din loc

munţii împletim râurile şi le facem funii de

prindem cerul şi-l luăm la rost şi-l prăvălim pe masa noastră albastră

„de ce, de ce ascuţişul răutăţilor? de ce, de ce, din cauza unora

fug îngerii de toţi?”

 

degeaba…masa tăcerii e albastră e plină de flori de liliac şi

nimeni nu răspunde nimănui…nu e vremea potrivită…