Publicat în carte, deva, poezie

Daniel Marian – registre lirice

Fără doar’ şi poate

Moartea are gene de deochi
peste două-mperecheri de ochi.
 
n-ai cum scăpa, poţi da cu ochii-n patru!
am vrut şi am ajuns să latru –
moartea îşi ia partea-ntre măsele
şi-o-mparte doar cu cucuvele.
 
viu să fiu, de n-aş fi acuma mort
cu moartea tot n-aş şti cum să mă port –
e moarte, măi, şi e blestem, fir-ar să fie,
n-o fugăreşti cu nicio nebunie.
 
era viaţa ca o curvă, dar trăiam!
m-aş duce s-o înnod din nou în ham!
 
viaţă răsfăţată fără niciun rost,
ca şi o piatră spartă cu o piatră,
viaţă-n care-am fost, – oare am fost?
 
o noapte lungă, ca o dungă cenuşie –
moartea asta zace ne-ngropată,
măi! fir-ar să fie!
 
 

Îngerii coboară – înecaţi

Adunaţi din nefiind în lume
întâi s-au rezemat de cer sfioşi,
s-au pus în rând cu păcătoşi,
o vreme s-au ţinut într-o aripă strâmbă.
 
pe urmă s-au îmbrobodit cu glume,
duhul vinului i-a văruit verzui,
pân-ce, îngeri blegi ai nimănui
s-au încălecat cu umbrele de fluturi.
 
din noapte scuturaţi, în zi fără de nume
au gândit să dea tot pe ce fi-v’atunci.
şi-au jucat norocul, pe zece porunci,
de n-a rămas sămânţă a nemuririi.
 
într-o mare unde înoată păcătoşi
cât păcat încape, Doamne?
îngerii coboară înecaţi
neam de îngeri se prăpădeşte, Doamne!
 

(Daniel Marian, Căpiţă de fluturi, îngerii mei, Deva, 2011)

Publicat în carte, cultura, deva, eveniment, literatura, poezie, semnal

Daniel Marian sau opţiunea „Val-vârtej”

O carte cu învelitoarea pusă invers…Da, da, asta a fost vrerea autorului la sugestia unei fete de pe alte meleaguri :).

Să purcedem…

M-am sucit, m-am răsucit, gândit, răzgândit şi, în final, hotărârea-i luată: mă voi desfăşura cam tot aşa… Adică în loc de o nouă grăitură despre poezia marianului mă voi limita – mărginită cum sunt la ora aiasta – să subscriu la ce am scris cu ocazia lansării volumului de versuri Căpiţă de fluturi, îngerii mei.

Poetul va fi despăgubit cu o blondă de bere, bah, cu o bere blondă ori brună, la alegere, colea la-la-la barul „La colţ”, bar  cu tentaţii ca oricare alt bar :)!

Aşa că punem ghilomelele, ptiu, ghilimelele:

Debut întârziat ori târziu – nu mă pronunţ. Ceea ce cred însă ţine de o iluzorie ierarhie literară. Prin acest volum, cu siguranţă, poetul Daniel Marian nu urcă, treaptă cu treaptă, scara de piatră a Parnasului. El sare mai multe trepte o dată.

Printre apropiaţii poetului, multe versuri ale sale au făcut deja carieră. Îl cunoaştem foarte bine pe „hămesitul cal de fluturi” din vremea când „Dumnezeu picura cerneală” şi „foamea de aripi” ţinea „loc de disperare”. Doar poeţii sunt deţinătorii unor disperări atât de frumoase.

În felul său particular de a concepe textul, în „încercarea sa de gumă”  pe care o utilizează continuu, răsturnarea de perspectivă este principalul element care domină această „arătare în cuvinte”: primul volum de versuri al poetului.

Poetului îi sunt iertate multe. Asta o ştie şi Daniel Marian. În „Icoană săracă”, poetul recunoaşte fragilitatea laturii fizice a fiinţei, însă are siguranţa că, prin dăruire întru poezie, dezbrăcarea de trup pentru a îmbrăca haina serafică sunt posibile. „Poate fi crâşma-n care stăm/din aur/numai sufletul ni-i podidit cu-arginţi,/când se las’ o noapte de balaur,/ne-om duce să ne poleim în sfinţi.” (Icoană săracă, pag. 21)

Referindu-se la Nichita Stănescu, Eugen Simion scria la un moment dat că: „Îndoiala ontologică nu pătrunde în poezie”. Judecată, zic eu, ce poate fi exprimată şi în cazul poeziei lui Daniel Marian.

„Sfântul de aţă” vine „într-o lume descusută”, poetul, „pitic albastru” îi fluieră iubitei „din os de cangur sur” într-o sugestivă atemporalitate, atunci cînd „crăpau de ciudă zeii”, atunci cînd „crăpau minuni de/râsul lumii”, atunci când „ouă de comori erau pe lume/ şi ouă de minuni şi ouă de zei”. Când oare, mă întreb?

În plimbările sale prin mai multe universuri deodată, poetul este stăpânit de dorinţa de a înţelege. (pag.34, „Să înţeleg”)

Lumea imediată este lăsată pe altădată, adicătelea o cunoaştem în spaţiul numit de poet „şobolan-bar” unde „alfa-beţi şi beta-beţi şi tot mai beţi” alături de, cine altul, dănuţ/copilu’ florii”, „plecat, venit, pierdut – între/o himalaie şi-un bermud”, „numa’ bun: de spânzurat, de înecat, de/dat la draci!” creează episodul voit distractiv, voit ludic al acestui volum…care este de fapt, „O chestiune sentimentală” a autorului, o chestiune împărtăşită, iată, cu noi, cei prezenţi.

Mai adaug doar atât: Daniel Marian, un poet, un „cucu bau ce mai”!

Deva, 20 septembrie 2011, Galeriile de artă Forma

Din creaţia autorului, mâine….

Publicat în carte, cultura, literatura, poezie

Şerban Foarţă – „Rimelări”

Şerban Foarţă – Rimelări, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2005

Cum e vară/pe afără/şi căldură/grămăjoară/mestec coji de scorţişoară/din cafeaua neagr’-amară…

Asta mi se întâmplă pentru că azi a fost „clipa lu’ Foarţă”…N-am de gând a „recenza”, a critica, a cronica et caetera. Doar scriu ce-mi vine pen’ că-mi vine/a scrie chiar de nu-i (de) bine/ e de joac’-oleacă dacă/bolta-balta mă provoacă…

E greu să „deretic” prin poezia lui Foarţă…Din cuvânt în cuvânt, parcă încep să o iau la fugă. Ajung la final şi nu ştiu ce am citit…Am doar o stare de voioşie şi iar îmi vine a scrie…

Pe masa lu’ Foarţă/stă o foaie-n scoarţă/aşteptând semeaţă/un cuvânt din clanţă/clanţa n-are uşă/nici casa păpuşă/nici salcâmu’ floare/nici vaporu’ mare/jumătate-am zâs/juma’ sunt pe plâns/ni’ca nu mai scriu/din capu’ zglobiu/ pân’ ce în cerdac/n-o fi un pitpalac/cu penne la spate/şi-alte „rimelări„/bune la serbări/unde izbândesc/ăi care stârnesc/iuţeală-n peniţă/glorie-n mlădiţă/şi tot aşa/etcetera

O fi de bine, o fi de rău? Aşa cred că e aventura foarţăiană: suie-te, scoboară-te, adastă, acoperă, descoperă…afrodisiac lingvistic :)!

Publicat în carte, cultura, literatura

Cătălina Cadinoiu – „Nuferii mor în cadă”

Cătălina Cadinoiu – Nuferii mor în cadă, Editura Cartea românească, Bucureşti, 2008

O carte pe care ţi-ai dori să o postezi întru totul pe Internet. Căutaţi-o şi citiţi-o. Nu ştiu cum e poeta însă „cartea face toţi banii”. N-am ştiut, de la cap la coadă, pe ce să-mi fixez creionul aşa că am subliniat-o – cât am reuşit de subţire –  aproape în totalitate.

Nicio inovaţie tehnică, niciun artificiu arhitectural în compoziţia textului. Doar poezie, o carte pe care o citeşti simţindu-te înlăuntrul ei, fără a băga de seamă că autoarea nu s-a folosit de sclipiciuri, englezisme, fronde, o carte care ia din viaţă şi transpune pe hârtie pentru a rămâne în mintea şi imaginaţia cititorului pentru multă vreme. După ce am citit-o, brusc, mi-am dorit să plec pe dealuri. N-am plecat, însă am simţit, din cauza asta, o adevărată neîmplire a zilei. Iată o carte care mi-a creat o stare, aproape o fixaţie. Închid ochii şi-mi imaginez „stuful înnegrit”, „nechezatul cailor de baltă”, lebedele care „îşi varsă /aripile în toamnă”, „îmblânzitorul de licurici”, „corăbiile de fum” din „pipa bătrânului”, slabă consolare, dar tot e ceva…

Cătălina Cadinoiu, cea care a fost crescută „de două femei nefericite”, reuşeşte să redea universul anilor pe care i-a trăit până acum prin cuvinte calde, afectuoase care scaldă durerea, nostalgia, amintirile copilăriei, micile bucurii ale vieţii de zi cu zi, inevitabilele necazuri în apusul ce „stă în cleşti pe sârmă” agăţat de mama sa „alături de hainele pescăreşti”. Odată iscusit ţesute imaginile Cătălinei rămân întipărite în minte şi  în inimă indiferent unde ne vor purta paşii concretului.

În încheiere, o frază fără pretenţii: cartea Cătălinei Cadinoiu pare a fi însăşi viaţa ei şi de puţine ori se întâmplă ca o viaţă să fie atât de frumos transpusă în versuri atât de superbe care să nu aibă în ele nimic, dar absolut nimic artificial.

Sună telefonul cu marginea de prăpastie în fir
„A murit nanu Dumitru! A fost găsit în casă
după patru zile!
A murit tanti Paşa, bărbatu-su nu o lăsa
să-şi vadă fratele, a murit căutându-şi sângele!
A murit câinele satului,
A murit nebuna satului,
Cu fiecare telefon moare o secundă din şiragul
de la gât.
Alo! şi încep să plâng
înainte să ştiu că a mai murit cineva.
(…)
                    (Înecatul de la capătul firului)

Publicat în carte, literatura, poezie

răzvan ţupa – „corpuri româneşti”

marinela şerban

răzvan ţupacorpuri româneşti, editura cartea românească, bucureşti, 2005

ploaie, soare, iarbă. da, de ce am aştepta „bucăţile magistrale de ploaie”? de ce nu ne-am dori „atingerea soarelui” după care să răspundem „da” fără să „o rupem la fugă” din faţa reformulărilor interioare aflate în tensiune şi care ne ţin în tensiune întocmai ca o „relatare” în direct  a ceea ce ne înconjoară.

versurile, extrase uneori din concepte ale ştiinţelor comunicării, îşi găsesc în discursul poetic o aplicabilitate programatică pe care nu o anticipezi: o altfel de comunicare: una în care „durerea e o limbă străină” (22).

spaţiul în care se desfăşoară acţiunea poetică este unul aflat în interioritatea lumii, un spaţiu pe care poetul îl răsfoieşte cu răbdare şi curiozitate iscodind, judecând, rânduind toate senzaţiile, formele, conceptele, stările, entorsele sufleteşti (româneşti şi nu numai) într-un grafic al aspiraţiei creative mai mereu crescător.

dacă răzvan ţupa se fereşte de ceva, acel ceva este clişeul pe care încearcă asiduu să-l de-bifeze din textele sale şi, cred eu că reuşeşte aproape în totalitate. totul este pus sub semnul ne-aşteptatului trezind interesul pentru următorul rând; „ajunge să ascult” (30) spune poetul şi, aşa, reuşeşte, probabil, să-şi atingă scopul.

„corpul românesc”, cunoscut prin „limbajul” autorului, se traduce printr-o re-plasare a sa într-un univers mai dinamic, mai încrezător în sine, capabil să se reorienteze în această învălmăşeală a ruperilor de ritm existenţiale, „gata să reia totul”, gata să deschidă alte orizonturi.

şi, în sfârşit, dacă ar fi să „reproşez” ceva acestui volum de versuri – care m-a obligat la re-citire – sunt unele „ruperi” de rânduri – tehnică folosită în poezie pentru a crea o ambiguitate voită -, dar asta ţine de imaginaţia fiecărui cititor , şi anumite „preţiozităţi” filozofice care întrerup „desfăşurarea” poetică obligându-ne la reflecţii aproape „ştiinţifice” (să zicem că e tot o tehnică).  Scriind acest ultim paragraf mi-am amintit că, odată, discutasem cu un prieten despre necesitatea „reorganizării” omenirii între alte coordonate ale existenţei: alte sisteme economice, sociale, culturale. Neo-omenirea în locul Apocalipsei? (© marinela şerban)

Publicat în carte, cultura, literatura, poezie

Nichita Danilov – „Centura de castitate”

Nichita DanilovCentura de castitate, Editura Cartea românească, Bucureşti, 2007

Cei care scriu cunosc foarte bine insomniile …

În închipuire sau din vreo amintire a închipuirii, femeia Ghizela se desparte cu furie de snopul din care, după ce iese din batoza imaginaţiei, rămâne grâul curat separat de neghină, metafora de aur pe care o pândeşte oricare poet.

Insomniile intră prin multe uşi ale neastâmpăratelor gânduri, intră scârţâind în mintea somnului, iar noi „Strigăm şi în urma noastră/se desfac strigătele ca nişte guri/care la apropierea paşilor noştri/ba se închid/ba se deschid/aidoma unor uşi/aidoma unor pleoape/aidoma unor ochi/ce s-ar privi unul pe altul…În beznă.” („Camera ascunsă”, p.11)

Centura de castitate a bătrânului Feofan, pictorul de biserici, mă duce cu gândul la o centură de castitate pe care o purtăm, dacă alegem să o primim, împotriva a tot ceea ce este nimicnicie sufletească. Mereu suntem chemaţi să alegem… Alegem atunci când un râu orb merge pe stradă; nu lăsăm destinul aşa, de capul lui; cel puţin încercăm să-l „îndrumăm”: „Luaţi-o pe aici,/domnule Lethe, pe aici…La dreapta/sunt casele noastre şi copiii,/ la stânga umbrele şi morţii…” („Un râu”, p.17)

Bătrânul Feofan are o poveste destul de complicată în acest volum de versuri. Nu ne-ar trece prin minte că cel care pictase „chipul Maicii Preciste/şi al Mântuitorului” se destramă pe dinăuntrul său; însă tot el „se re-formează”: „Atunci ridicându-se cât era de slab în picioare,/îşi turnă o găleată de apă fierbinte în cap,/apoi una rece,/pentru a se descotorosi/de păcate mai mici şi mai mari/precum şi de clăbucii de săpun/şi resturile de frunze ce-i năpădeau trupul…” („Sleit de puteri”, p.19) La urma urmei, ne destăinuie poetul, şi Dumnezeu este orb şi „leagă trecătorii la ochi/cu urne de cenuşă…” („De la fereastră”, 22), aşa că Feofan, absorbit în dragostea veşnică a Tatălui, îndrăzneşte, cere şi se „înalţă”, ajunge în „slavă”.

Dacă în prima parte a volumului de versuri – „Insomnie”- am avut bucuria de a-l cunoaşte pe Feofan, în partea a doua – „Faţa lăuntrică” –  intră în scenă „bătrâna măicuţă Fevronia”, dar numai după ce Nichita Danilov joacă un „Şotron”; el sau fetiţa?

În „Faţa lăuntrică”, Nichita Danilov rătăceşte după umbra sa, căutându-se pe sine „într-un vârtej cumplit”  care devine, treptat, „urlet”, îşi face  „zilnic exerciţiile de gimnastică” în faţa preabunului abate Anghelo, meditează asupra singurătăţii, chibzuieşte asupra sexului pe care îl consideră „o maşină de reprodus materie şi conştiinţă” (43) – elemente care hrănesc Universul sau care se hrănesc din Univers? -, întorcându-şi, spre sfârşit, privirea spre viaţa nomadă unde ar trebui să „îngânăm rugăciuni în corturi” (52).

Al treilea ciclu de poeme – „Lumină” – completează secundele de nisip ale existenţei cu simboluri extrase atât din concret cât şi din murmurul cosmic, amândouă la fel de fecunde şi de pline de feerie metaforică. Uneori, poetul reia teme din primele două cicluri pe care le dezvoltă, atribuindu-le alte şi alte semnificaţii: măicuţa Fevronia dezvăluie cum „îngerii cei buni, îngerii nopţii,/cu lacrimile lor pure/îi udă crinii ce-i cresc sub fereastră” („Rouă” , 62), Feofan se iveşte pe ţărmul mării ieşind din apă, poetul remarcă faptul că în spatele lui a rămas deschis un „coridor de uşi” prin care aleargă „bâjbâind prin semiîntuneric” să prindă „copilul care fugise” („”Feofan. Sala de aşteptare”, 85).

Am citit un volum de versuri, o poveste…