Publicat în carte, cultura, diverse, ela roseni, lectură, literatura, music, poezie, world culture

Benjamin Zephaniah – un poet pe care l-am îndrăgit de cum i-am citit primele versuri

 Normal, în cele din urmă mi-am făcut card la bibliotecă. S-a nimerit să fie Burnt Oak Library.  Se află la câteva staţii de Edgware, zona unde am două „case” în care sunt „cleaner”.   După ce am poposit cam 20 de minute la raftul IT şi PR am căutat „shelf”-ul poeţilor. Cam sărăcuţ… Însă această sărăcie mi l-a scos în cale pe Benjamin Zephanian, un poet rebel pe care l-am îndrăgit de cum i-am citit primele versuri din cartea Too Black, Too Strong. Acum citesc Propa Propaganda. Nu ajunge că scrie cum scrie. Mai şi cântă… Şi ţine speech –  uri despre poezie şi despre… Republica Engleză. Mărturisesc că ăsta ar fi „dezacordul” dintre mine şi el… În rest, sunt îndrăgostită „lulea” de poeziile lui…

His website

Găsiţi mai multe pe YouTube

DSCN7028              Eu, ieri, în Regent’s Park…

 

Publicat în carte, cultura, semnal

oreste…fără sfârşit

 Da! Oreste Teodorescu s-a avântat încă o dată  pe orbita editorială lansându-şi noua carte: „La sfârşit va fi începutul”. Oreste este unul dintre cei care vrea să înţeleagă toate dedesubturile, toate chichiţele Marelui Univers  (dacă e univers e şi mare, nu :)?). În felul ăsta, s-a ales el cu cele trei cărţi: „Codul lui Oreste”, „Demonii puterii în democraţie” şi cea despre care tocmai am amintit. Când am timp, recunosc, nu ratez nici emisiunea al cărei realizator este: „Codul lui Oreste„.

Îi doresc succes, fără „-uri”, şi la cât mai multă nemărginire în gândire!

Publicat în carte, cultura, literatura, poezie

Nichita Danilov – „Centura de castitate”

Nichita DanilovCentura de castitate, Editura Cartea românească, Bucureşti, 2007

Cei care scriu cunosc foarte bine insomniile …

În închipuire sau din vreo amintire a închipuirii, femeia Ghizela se desparte cu furie de snopul din care, după ce iese din batoza imaginaţiei, rămâne grâul curat separat de neghină, metafora de aur pe care o pândeşte oricare poet.

Insomniile intră prin multe uşi ale neastâmpăratelor gânduri, intră scârţâind în mintea somnului, iar noi „Strigăm şi în urma noastră/se desfac strigătele ca nişte guri/care la apropierea paşilor noştri/ba se închid/ba se deschid/aidoma unor uşi/aidoma unor pleoape/aidoma unor ochi/ce s-ar privi unul pe altul…În beznă.” („Camera ascunsă”, p.11)

Centura de castitate a bătrânului Feofan, pictorul de biserici, mă duce cu gândul la o centură de castitate pe care o purtăm, dacă alegem să o primim, împotriva a tot ceea ce este nimicnicie sufletească. Mereu suntem chemaţi să alegem… Alegem atunci când un râu orb merge pe stradă; nu lăsăm destinul aşa, de capul lui; cel puţin încercăm să-l „îndrumăm”: „Luaţi-o pe aici,/domnule Lethe, pe aici…La dreapta/sunt casele noastre şi copiii,/ la stânga umbrele şi morţii…” („Un râu”, p.17)

Bătrânul Feofan are o poveste destul de complicată în acest volum de versuri. Nu ne-ar trece prin minte că cel care pictase „chipul Maicii Preciste/şi al Mântuitorului” se destramă pe dinăuntrul său; însă tot el „se re-formează”: „Atunci ridicându-se cât era de slab în picioare,/îşi turnă o găleată de apă fierbinte în cap,/apoi una rece,/pentru a se descotorosi/de păcate mai mici şi mai mari/precum şi de clăbucii de săpun/şi resturile de frunze ce-i năpădeau trupul…” („Sleit de puteri”, p.19) La urma urmei, ne destăinuie poetul, şi Dumnezeu este orb şi „leagă trecătorii la ochi/cu urne de cenuşă…” („De la fereastră”, 22), aşa că Feofan, absorbit în dragostea veşnică a Tatălui, îndrăzneşte, cere şi se „înalţă”, ajunge în „slavă”.

Dacă în prima parte a volumului de versuri – „Insomnie”- am avut bucuria de a-l cunoaşte pe Feofan, în partea a doua – „Faţa lăuntrică” –  intră în scenă „bătrâna măicuţă Fevronia”, dar numai după ce Nichita Danilov joacă un „Şotron”; el sau fetiţa?

În „Faţa lăuntrică”, Nichita Danilov rătăceşte după umbra sa, căutându-se pe sine „într-un vârtej cumplit”  care devine, treptat, „urlet”, îşi face  „zilnic exerciţiile de gimnastică” în faţa preabunului abate Anghelo, meditează asupra singurătăţii, chibzuieşte asupra sexului pe care îl consideră „o maşină de reprodus materie şi conştiinţă” (43) – elemente care hrănesc Universul sau care se hrănesc din Univers? -, întorcându-şi, spre sfârşit, privirea spre viaţa nomadă unde ar trebui să „îngânăm rugăciuni în corturi” (52).

Al treilea ciclu de poeme – „Lumină” – completează secundele de nisip ale existenţei cu simboluri extrase atât din concret cât şi din murmurul cosmic, amândouă la fel de fecunde şi de pline de feerie metaforică. Uneori, poetul reia teme din primele două cicluri pe care le dezvoltă, atribuindu-le alte şi alte semnificaţii: măicuţa Fevronia dezvăluie cum „îngerii cei buni, îngerii nopţii,/cu lacrimile lor pure/îi udă crinii ce-i cresc sub fereastră” („Rouă” , 62), Feofan se iveşte pe ţărmul mării ieşind din apă, poetul remarcă faptul că în spatele lui a rămas deschis un „coridor de uşi” prin care aleargă „bâjbâind prin semiîntuneric” să prindă „copilul care fugise” („”Feofan. Sala de aşteptare”, 85).

Am citit un volum de versuri, o poveste…

Publicat în carte, cultura, deva, literatura, poezie

Claudia-Gabriela Marcu – „Nimic schimbat”

Claudia-Gabriela Marcu, Nimic schimbat, Editura Emia, Deva, 2011

Poeta Paulina Popa, directoarea editurii Emia, grăieşte despre autoare şi despre carte. Autoarea se află, cum altfel, pe muntele Chomolungma. Este la apariţia primului volum, momentele aceastea nu se uită niciodată (ştiu din experienţă 🙂 ).

Previziuni? Unele optimiste, cu o condiţie. Să se ţină de cuvânt: „Să plec frumos, aş vrea, spre poezie,/Să uit de noaptea aceasta şi de pustiul/Care m-a sufocat,/Apoi a adus haosul în jurul meu.”

I-am dorit autoarei, în scurta mea prezentare din momentul lansării, să se abandoneze poeziei şi poezia o va răsplăti.

EGO SUM QUI SUM/EU SUNT CEEA CE SUNT  
Eu sunt ceea ce sunt…
Iluzie rătăcităîn poezie,
Paragraf neînceput,
Scripete rupt,
Iarbă
Într-un colţ de luminiş…
O paloare,
pe obrazul veştejit.
Eu sunt ceea ce sunt…
Ofrandă ploii reci de vară,
Lacrimă căzută brusc,
De pe pleoapele înlăcrimate,
Zâmbet şters cu radiera,
Râul neliniştit de dor…
Eu sunt ceea ce sunt…
Publicat în carte, comunitate, cultura, deva, eveniment, literatura, poezie, semnal

Andrei Caucar – „Poet găsit”

Andrei Caucar este un poet tăios şi, în acelaşi timp romantic. I-am citit cu bucurie primul volum de versuri. Deşi încearcă să ne impună imaginile violente ale unor realităţi care ne copleşesc, el sfârşeşte, în cele din urmă, să îndulcească totul. Temându-se de moarte, Andrei, un sicriu de versuri a scris. Aşadar, s-a asigurat. Neantul nu-l va înghiţi. Numele lui va fi pomenit. Este un plăsmuitor, dar unul care ştie că visătorul pierde totul în zori. Pe de altă parte, există în el gândul liniştit că, în timp ce noi, prietenii, îi vom citi cartea, el va fi plecat la zâne frumoase şi cărunte 🙂. Aşadar acest deces al visului nu mai pare atât de „tragic”.

Acum, voi lăsa poezia să ne bucure..

Azi noapte s-au culcat în capul meu

După ce-au băut şi-au

povestit  prosteşte

spuneau că femeia din pod mă iubeşte

dar eu demult nu mai am pod nici cămin

în podul gării dorm…un somn de vin.

Pentru iubita mea ei dau cu zarul

Când intră ea se clatină cezarul

când trece ea se mişcă lumea-n hărţi

sar pietrele ce până ieri ţineau hotarul

iar scribii cad orbeşte peste cărţi

Realitatea e o scroafă bătrână

Mănâncă mult şi face prea puţini purcei

ea crede că mă duc – cu guiţaţii ei

nu vede nu aude e bine îmbuibată

deşi o bate mama

                        deşi o vinde tata

(Andrei Caucar, Poet găsit, Editura Măiastra, Târgu-Jiu)

Poetul găsit s-a eliberat de intima-i tristeţe în primul său volum…