Daniel Marian sau opţiunea „Val-vârtej”

O carte cu învelitoarea pusă invers…Da, da, asta a fost vrerea autorului la sugestia unei fete de pe alte meleaguri🙂.

Să purcedem…

M-am sucit, m-am răsucit, gândit, răzgândit şi, în final, hotărârea-i luată: mă voi desfăşura cam tot aşa… Adică în loc de o nouă grăitură despre poezia marianului mă voi limita – mărginită cum sunt la ora aiasta – să subscriu la ce am scris cu ocazia lansării volumului de versuri Căpiţă de fluturi, îngerii mei.

Poetul va fi despăgubit cu o blondă de bere, bah, cu o bere blondă ori brună, la alegere, colea la-la-la barul „La colţ”, bar  cu tentaţii ca oricare alt bar :)!

Aşa că punem ghilomelele, ptiu, ghilimelele:

Debut întârziat ori târziu – nu mă pronunţ. Ceea ce cred însă ţine de o iluzorie ierarhie literară. Prin acest volum, cu siguranţă, poetul Daniel Marian nu urcă, treaptă cu treaptă, scara de piatră a Parnasului. El sare mai multe trepte o dată.

Printre apropiaţii poetului, multe versuri ale sale au făcut deja carieră. Îl cunoaştem foarte bine pe „hămesitul cal de fluturi” din vremea când „Dumnezeu picura cerneală” şi „foamea de aripi” ţinea „loc de disperare”. Doar poeţii sunt deţinătorii unor disperări atât de frumoase.

În felul său particular de a concepe textul, în „încercarea sa de gumă”  pe care o utilizează continuu, răsturnarea de perspectivă este principalul element care domină această „arătare în cuvinte”: primul volum de versuri al poetului.

Poetului îi sunt iertate multe. Asta o ştie şi Daniel Marian. În „Icoană săracă”, poetul recunoaşte fragilitatea laturii fizice a fiinţei, însă are siguranţa că, prin dăruire întru poezie, dezbrăcarea de trup pentru a îmbrăca haina serafică sunt posibile. „Poate fi crâşma-n care stăm/din aur/numai sufletul ni-i podidit cu-arginţi,/când se las’ o noapte de balaur,/ne-om duce să ne poleim în sfinţi.” (Icoană săracă, pag. 21)

Referindu-se la Nichita Stănescu, Eugen Simion scria la un moment dat că: „Îndoiala ontologică nu pătrunde în poezie”. Judecată, zic eu, ce poate fi exprimată şi în cazul poeziei lui Daniel Marian.

„Sfântul de aţă” vine „într-o lume descusută”, poetul, „pitic albastru” îi fluieră iubitei „din os de cangur sur” într-o sugestivă atemporalitate, atunci cînd „crăpau de ciudă zeii”, atunci cînd „crăpau minuni de/râsul lumii”, atunci când „ouă de comori erau pe lume/ şi ouă de minuni şi ouă de zei”. Când oare, mă întreb?

În plimbările sale prin mai multe universuri deodată, poetul este stăpânit de dorinţa de a înţelege. (pag.34, „Să înţeleg”)

Lumea imediată este lăsată pe altădată, adicătelea o cunoaştem în spaţiul numit de poet „şobolan-bar” unde „alfa-beţi şi beta-beţi şi tot mai beţi” alături de, cine altul, dănuţ/copilu’ florii”, „plecat, venit, pierdut – între/o himalaie şi-un bermud”, „numa’ bun: de spânzurat, de înecat, de/dat la draci!” creează episodul voit distractiv, voit ludic al acestui volum…care este de fapt, „O chestiune sentimentală” a autorului, o chestiune împărtăşită, iată, cu noi, cei prezenţi.

Mai adaug doar atât: Daniel Marian, un poet, un „cucu bau ce mai”!

Deva, 20 septembrie 2011, Galeriile de artă Forma

Din creaţia autorului, mâine….

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s