Cătălina Cadinoiu – „Nuferii mor în cadă”

Cătălina Cadinoiu – Nuferii mor în cadă, Editura Cartea românească, Bucureşti, 2008

O carte pe care ţi-ai dori să o postezi întru totul pe Internet. Căutaţi-o şi citiţi-o. Nu ştiu cum e poeta însă „cartea face toţi banii”. N-am ştiut, de la cap la coadă, pe ce să-mi fixez creionul aşa că am subliniat-o – cât am reuşit de subţire –  aproape în totalitate.

Nicio inovaţie tehnică, niciun artificiu arhitectural în compoziţia textului. Doar poezie, o carte pe care o citeşti simţindu-te înlăuntrul ei, fără a băga de seamă că autoarea nu s-a folosit de sclipiciuri, englezisme, fronde, o carte care ia din viaţă şi transpune pe hârtie pentru a rămâne în mintea şi imaginaţia cititorului pentru multă vreme. După ce am citit-o, brusc, mi-am dorit să plec pe dealuri. N-am plecat, însă am simţit, din cauza asta, o adevărată neîmplire a zilei. Iată o carte care mi-a creat o stare, aproape o fixaţie. Închid ochii şi-mi imaginez „stuful înnegrit”, „nechezatul cailor de baltă”, lebedele care „îşi varsă /aripile în toamnă”, „îmblânzitorul de licurici”, „corăbiile de fum” din „pipa bătrânului”, slabă consolare, dar tot e ceva…

Cătălina Cadinoiu, cea care a fost crescută „de două femei nefericite”, reuşeşte să redea universul anilor pe care i-a trăit până acum prin cuvinte calde, afectuoase care scaldă durerea, nostalgia, amintirile copilăriei, micile bucurii ale vieţii de zi cu zi, inevitabilele necazuri în apusul ce „stă în cleşti pe sârmă” agăţat de mama sa „alături de hainele pescăreşti”. Odată iscusit ţesute imaginile Cătălinei rămân întipărite în minte şi  în inimă indiferent unde ne vor purta paşii concretului.

În încheiere, o frază fără pretenţii: cartea Cătălinei Cadinoiu pare a fi însăşi viaţa ei şi de puţine ori se întâmplă ca o viaţă să fie atât de frumos transpusă în versuri atât de superbe care să nu aibă în ele nimic, dar absolut nimic artificial.

Sună telefonul cu marginea de prăpastie în fir
„A murit nanu Dumitru! A fost găsit în casă
după patru zile!
A murit tanti Paşa, bărbatu-su nu o lăsa
să-şi vadă fratele, a murit căutându-şi sângele!
A murit câinele satului,
A murit nebuna satului,
Cu fiecare telefon moare o secundă din şiragul
de la gât.
Alo! şi încep să plâng
înainte să ştiu că a mai murit cineva.
(…)
                    (Înecatul de la capătul firului)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s