Nichita Danilov – „Centura de castitate”

Nichita DanilovCentura de castitate, Editura Cartea românească, Bucureşti, 2007

Cei care scriu cunosc foarte bine insomniile …

În închipuire sau din vreo amintire a închipuirii, femeia Ghizela se desparte cu furie de snopul din care, după ce iese din batoza imaginaţiei, rămâne grâul curat separat de neghină, metafora de aur pe care o pândeşte oricare poet.

Insomniile intră prin multe uşi ale neastâmpăratelor gânduri, intră scârţâind în mintea somnului, iar noi „Strigăm şi în urma noastră/se desfac strigătele ca nişte guri/care la apropierea paşilor noştri/ba se închid/ba se deschid/aidoma unor uşi/aidoma unor pleoape/aidoma unor ochi/ce s-ar privi unul pe altul…În beznă.” („Camera ascunsă”, p.11)

Centura de castitate a bătrânului Feofan, pictorul de biserici, mă duce cu gândul la o centură de castitate pe care o purtăm, dacă alegem să o primim, împotriva a tot ceea ce este nimicnicie sufletească. Mereu suntem chemaţi să alegem… Alegem atunci când un râu orb merge pe stradă; nu lăsăm destinul aşa, de capul lui; cel puţin încercăm să-l „îndrumăm”: „Luaţi-o pe aici,/domnule Lethe, pe aici…La dreapta/sunt casele noastre şi copiii,/ la stânga umbrele şi morţii…” („Un râu”, p.17)

Bătrânul Feofan are o poveste destul de complicată în acest volum de versuri. Nu ne-ar trece prin minte că cel care pictase „chipul Maicii Preciste/şi al Mântuitorului” se destramă pe dinăuntrul său; însă tot el „se re-formează”: „Atunci ridicându-se cât era de slab în picioare,/îşi turnă o găleată de apă fierbinte în cap,/apoi una rece,/pentru a se descotorosi/de păcate mai mici şi mai mari/precum şi de clăbucii de săpun/şi resturile de frunze ce-i năpădeau trupul…” („Sleit de puteri”, p.19) La urma urmei, ne destăinuie poetul, şi Dumnezeu este orb şi „leagă trecătorii la ochi/cu urne de cenuşă…” („De la fereastră”, 22), aşa că Feofan, absorbit în dragostea veşnică a Tatălui, îndrăzneşte, cere şi se „înalţă”, ajunge în „slavă”.

Dacă în prima parte a volumului de versuri – „Insomnie”- am avut bucuria de a-l cunoaşte pe Feofan, în partea a doua – „Faţa lăuntrică” –  intră în scenă „bătrâna măicuţă Fevronia”, dar numai după ce Nichita Danilov joacă un „Şotron”; el sau fetiţa?

În „Faţa lăuntrică”, Nichita Danilov rătăceşte după umbra sa, căutându-se pe sine „într-un vârtej cumplit”  care devine, treptat, „urlet”, îşi face  „zilnic exerciţiile de gimnastică” în faţa preabunului abate Anghelo, meditează asupra singurătăţii, chibzuieşte asupra sexului pe care îl consideră „o maşină de reprodus materie şi conştiinţă” (43) – elemente care hrănesc Universul sau care se hrănesc din Univers? -, întorcându-şi, spre sfârşit, privirea spre viaţa nomadă unde ar trebui să „îngânăm rugăciuni în corturi” (52).

Al treilea ciclu de poeme – „Lumină” – completează secundele de nisip ale existenţei cu simboluri extrase atât din concret cât şi din murmurul cosmic, amândouă la fel de fecunde şi de pline de feerie metaforică. Uneori, poetul reia teme din primele două cicluri pe care le dezvoltă, atribuindu-le alte şi alte semnificaţii: măicuţa Fevronia dezvăluie cum „îngerii cei buni, îngerii nopţii,/cu lacrimile lor pure/îi udă crinii ce-i cresc sub fereastră” („Rouă” , 62), Feofan se iveşte pe ţărmul mării ieşind din apă, poetul remarcă faptul că în spatele lui a rămas deschis un „coridor de uşi” prin care aleargă „bâjbâind prin semiîntuneric” să prindă „copilul care fugise” („”Feofan. Sala de aşteptare”, 85).

Am citit un volum de versuri, o poveste…

2 thoughts on “Nichita Danilov – „Centura de castitate”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s