însemnare în fugă…

Tot urmărind fluxuri de ştiri care mai de care mai prăpăstioase, mai gheţoase, mai frisonante, m-a copleşit…dorul  de Eminescu. Iar primul nume care mi-a trecut prin minte la citirea următoarelor versuri a fost cel al Elenei Udrea. Poemul de mai jos îi vine ca o mănuşă, ca o geantă…Nu-ş’ de ce…

Asta vreu, dragul meu

- Iubeşti scumpa mea frumoasă

Ghirlăndioara de-albe flori,

Ce-ncunună graţioasă

Buclele-mi ce-n vânturi zbor?

 

-Nu, nu! Nu, nu!

 

Ce vrei dară, dragă, tu?

Poate roza cea tăcută

Care dulce se sărută

Cu fluturii râzători?

 

-Ba nu, nu: cununa-n laur,

Cinsă-n aur, aur, aur,

Atunci este un tezaur:

Asta vreu,

Dragul meu!

 

-Iubeşti, dulce drăgulină,

Doina mea de tainic dor

Ce pe lira mea suspină

Dulce, blând, încetişor?

 

-Nu, nu! Nu, nu!

 

-Ce vrei dară, dragă, tu?

Poate cântul de-armonie

Care Eol îl adie

Printre frunze, printre flori?

 

-Ah! Când aurul suspină

În punguţa plină, plină,

C-o cântare metalină!

Asta vreu,

Dragul meu!

 

-Iubeşti poate pe Selene,

Ca o candelă lucind,

Când cu pasu-i lin, alene

Se preumblă surâzând?

 

Nu, nu! Nu, nu!

 

-Ce vrei dară, dragă tu?

Iubeşti poate alba zare

Ce-o săgeată mândrul soare

Peste câmpul înflorind?

 

-Ah! Când aurul dulce sună

În punguţa mea nebună

Nu-mi mai trebe alba lună!

Asta vreu,

Dragul meu!

 

-Iubeşti patria-ţi măreaţă

Ce de glorii duce dor,

Când în palida ei faţă

Se deseamnă-un viitor?

 

-Nu,nu! Nu,nu!

 

Ce vrei dară, dragă, tu?

Poate visul mare, mare

De mărire, răzbunare,

Ce-l visează al ei popor?

 

-Când în loc de glorii, laur

Mi-ar da aur, aur, aur,

Atunci fi-mi-ar un tezaur!

Asta vreu,

Dragul meu!

                                                                  Mihai Eminescu, 1866 (la 16 ani!)

Propuneri? vania carra ana lu’ vania marius horaţiu caius teol xxl clujanu ilarie cella andibob consemnat nuclearr disa eu şi alţii …

——————

update: îi doresc lui Marcel Opriş “să fie fertilizat bine!”…cu neşte neuroni.

Şerban Foarţă – “Rimelări”

Şerban Foarţă – Rimelări, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2005

Cum e vară/pe afără/şi căldură/grămăjoară/mestec coji de scorţişoară/din cafeaua neagr’-amară…

Asta mi se întâmplă pentru că azi a fost “clipa lu’ Foarţă”…N-am de gând a “recenza”, a critica, a cronica et caetera. Doar scriu ce-mi vine pen’ că-mi vine/a scrie chiar de nu-i (de) bine/ e de joac’-oleacă dacă/bolta-balta mă provoacă…

E greu să “deretic” prin poezia lui Foarţă…Din cuvânt în cuvânt, parcă încep să o iau la fugă. Ajung la final şi nu ştiu ce am citit…Am doar o stare de voioşie şi iar îmi vine a scrie…

Pe masa lu’ Foarţă/stă o foaie-n scoarţă/aşteptând semeaţă/un cuvânt din clanţă/clanţa n-are uşă/nici casa păpuşă/nici salcâmu’ floare/nici vaporu’ mare/jumătate-am zâs/juma’ sunt pe plâns/ni’ca nu mai scriu/din capu’ zglobiu/ pân’ ce în cerdac/n-o fi un pitpalac/cu penne la spate/şi-alte “rimelări“/bune la serbări/unde izbândesc/ăi care stârnesc/iuţeală-n peniţă/glorie-n mlădiţă/şi tot aşa/etcetera

O fi de bine, o fi de rău? Aşa cred că e aventura foarţăiană: suie-te, scoboară-te, adastă, acoperă, descoperă…afrodisiac lingvistic !

Cătălina Cadinoiu – “Nuferii mor în cadă”

Cătălina Cadinoiu – Nuferii mor în cadă, Editura Cartea românească, Bucureşti, 2008

O carte pe care ţi-ai dori să o postezi întru totul pe Internet. Căutaţi-o şi citiţi-o. Nu ştiu cum e poeta însă „cartea face toţi banii”. N-am ştiut, de la cap la coadă, pe ce să-mi fixez creionul aşa că am subliniat-o – cât am reuşit de subţire –  aproape în totalitate.

Nicio inovaţie tehnică, niciun artificiu arhitectural în compoziţia textului. Doar poezie, o carte pe care o citeşti simţindu-te înlăuntrul ei, fără a băga de seamă că autoarea nu s-a folosit de sclipiciuri, englezisme, fronde, o carte care ia din viaţă şi transpune pe hârtie pentru a rămâne în mintea şi imaginaţia cititorului pentru multă vreme. După ce am citit-o, brusc, mi-am dorit să plec pe dealuri. N-am plecat, însă am simţit, din cauza asta, o adevărată neîmplire a zilei. Iată o carte care mi-a creat o stare, aproape o fixaţie. Închid ochii şi-mi imaginez „stuful înnegrit”, „nechezatul cailor de baltă”, lebedele care „îşi varsă /aripile în toamnă”, „îmblânzitorul de licurici”, „corăbiile de fum” din „pipa bătrânului”, slabă consolare, dar tot e ceva…

Cătălina Cadinoiu, cea care a fost crescută „de două femei nefericite”, reuşeşte să redea universul anilor pe care i-a trăit până acum prin cuvinte calde, afectuoase care scaldă durerea, nostalgia, amintirile copilăriei, micile bucurii ale vieţii de zi cu zi, inevitabilele necazuri în apusul ce „stă în cleşti pe sârmă” agăţat de mama sa „alături de hainele pescăreşti”. Odată iscusit ţesute imaginile Cătălinei rămân întipărite în minte şi  în inimă indiferent unde ne vor purta paşii concretului.

În încheiere, o frază fără pretenţii: cartea Cătălinei Cadinoiu pare a fi însăşi viaţa ei şi de puţine ori se întâmplă ca o viaţă să fie atât de frumos transpusă în versuri atât de superbe care să nu aibă în ele nimic, dar absolut nimic artificial.

Sună telefonul cu marginea de prăpastie în fir

„A murit nanu Dumitru! A fost găsit în casă

după patru zile!

A murit tanti Paşa, bărbatu-su nu o lăsa

să-şi vadă fratele, a murit căutându-şi sângele!

A murit câinele satului,

A murit nebuna satului,

Cu fiecare telefon moare o secundă din şiragul

de la gât.

Alo! şi încep să plâng

înainte să ştiu că a mai murit cineva.

(…)

                    (Înecatul de la capătul firului)

răzvan ţupa – “corpuri româneşti”

marinela şerban

răzvan ţupa – corpuri româneşti, editura cartea românească, bucureşti, 2005

ploaie, soare, iarbă. da, de ce am aştepta „bucăţile magistrale de ploaie”? de ce nu ne-am dori „atingerea soarelui” după care să răspundem „da” fără să „o rupem la fugă” din faţa reformulărilor interioare aflate în tensiune şi care ne ţin în tensiune întocmai ca o „relatare” în direct  a ceea ce ne înconjoară.

versurile, extrase uneori din concepte ale ştiinţelor comunicării, îşi găsesc în discursul poetic o aplicabilitate programatică pe care nu o anticipezi: o altfel de comunicare: una în care „durerea e o limbă străină” (22).

spaţiul în care se desfăşoară acţiunea poetică este unul aflat în interioritatea lumii, un spaţiu pe care poetul îl răsfoieşte cu răbdare şi curiozitate iscodind, judecând, rânduind toate senzaţiile, formele, conceptele, stările, entorsele sufleteşti (româneşti şi nu numai) într-un grafic al aspiraţiei creative mai mereu crescător.

dacă răzvan ţupa se fereşte de ceva, acel ceva este clişeul pe care încearcă asiduu să-l de-bifeze din textele sale şi, cred eu că reuşeşte aproape în totalitate. totul este pus sub semnul ne-aşteptatului trezind interesul pentru următorul rând; „ajunge să ascult” (30) spune poetul şi, aşa, reuşeşte, probabil, să-şi atingă scopul.

„corpul românesc”, cunoscut prin „limbajul” autorului, se traduce printr-o re-plasare a sa într-un univers mai dinamic, mai încrezător în sine, capabil să se reorienteze în această învălmăşeală a ruperilor de ritm existenţiale, „gata să reia totul”, gata să deschidă alte orizonturi.

şi, în sfârşit, dacă ar fi să „reproşez” ceva acestui volum de versuri – care m-a obligat la re-citire – sunt unele „ruperi” de rânduri – tehnică folosită în poezie pentru a crea o ambiguitate voită -, dar asta ţine de imaginaţia fiecărui cititor , şi anumite „preţiozităţi” filozofice care întrerup „desfăşurarea” poetică obligându-ne la reflecţii aproape „ştiinţifice” (să zicem că e tot o tehnică).  Scriind acest ultim paragraf mi-am amintit că, odată, discutasem cu un prieten despre necesitatea „reorganizării” omenirii între alte coordonate ale existenţei: alte sisteme economice, sociale, culturale. Neo-omenirea în locul Apocalipsei? (© marinela şerban)

Nichita Danilov – “Centura de castitate”

Nichita Danilov – Centura de castitate, Editura Cartea românească, Bucureşti, 2007

Cei care scriu cunosc foarte bine insomniile …

În închipuire sau din vreo amintire a închipuirii, femeia Ghizela se desparte cu furie de snopul din care, după ce iese din batoza imaginaţiei, rămâne grâul curat separat de neghină, metafora de aur pe care o pândeşte oricare poet.

Insomniile intră prin multe uşi ale neastâmpăratelor gânduri, intră scârţâind în mintea somnului, iar noi „Strigăm şi în urma noastră/se desfac strigătele ca nişte guri/care la apropierea paşilor noştri/ba se închid/ba se deschid/aidoma unor uşi/aidoma unor pleoape/aidoma unor ochi/ce s-ar privi unul pe altul…În beznă.” (“Camera ascunsă”, p.11)

Centura de castitate a bătrânului Feofan, pictorul de biserici, mă duce cu gândul la o centură de castitate pe care o purtăm, dacă alegem să o primim, împotriva a tot ceea ce este nimicnicie sufletească. Mereu suntem chemaţi să alegem… Alegem atunci când un râu orb merge pe stradă; nu lăsăm destinul aşa, de capul lui; cel puţin încercăm să-l „îndrumăm”: „Luaţi-o pe aici,/domnule Lethe, pe aici…La dreapta/sunt casele noastre şi copiii,/ la stânga umbrele şi morţii…” (“Un râu”, p.17)

Bătrânul Feofan are o poveste destul de complicată în acest volum de versuri. Nu ne-ar trece prin minte că cel care pictase „chipul Maicii Preciste/şi al Mântuitorului” se destramă pe dinăuntrul său; însă tot el „se re-formează”: „Atunci ridicându-se cât era de slab în picioare,/îşi turnă o găleată de apă fierbinte în cap,/apoi una rece,/pentru a se descotorosi/de păcate mai mici şi mai mari/precum şi de clăbucii de săpun/şi resturile de frunze ce-i năpădeau trupul…” (“Sleit de puteri”, p.19) La urma urmei, ne destăinuie poetul, şi Dumnezeu este orb şi „leagă trecătorii la ochi/cu urne de cenuşă…” („De la fereastră”, 22), aşa că Feofan, absorbit în dragostea veşnică a Tatălui, îndrăzneşte, cere şi se „înalţă”, ajunge în „slavă”.

Dacă în prima parte a volumului de versuri – „Insomnie”- am avut bucuria de a-l cunoaşte pe Feofan, în partea a doua – „Faţa lăuntrică” –  intră în scenă „bătrâna măicuţă Fevronia”, dar numai după ce Nichita Danilov joacă un „Şotron”; el sau fetiţa?

În „Faţa lăuntrică”, Nichita Danilov rătăceşte după umbra sa, căutându-se pe sine „într-un vârtej cumplit”  care devine, treptat, „urlet”, îşi face  „zilnic exerciţiile de gimnastică” în faţa preabunului abate Anghelo, meditează asupra singurătăţii, chibzuieşte asupra sexului pe care îl consideră „o maşină de reprodus materie şi conştiinţă” (43) – elemente care hrănesc Universul sau care se hrănesc din Univers? -, întorcându-şi, spre sfârşit, privirea spre viaţa nomadă unde ar trebui să „îngânăm rugăciuni în corturi” (52).

Al treilea ciclu de poeme – „Lumină” – completează secundele de nisip ale existenţei cu simboluri extrase atât din concret cât şi din murmurul cosmic, amândouă la fel de fecunde şi de pline de feerie metaforică. Uneori, poetul reia teme din primele două cicluri pe care le dezvoltă, atribuindu-le alte şi alte semnificaţii: măicuţa Fevronia dezvăluie cum „îngerii cei buni, îngerii nopţii,/cu lacrimile lor pure/îi udă crinii ce-i cresc sub fereastră” (“Rouă” , 62), Feofan se iveşte pe ţărmul mării ieşind din apă, poetul remarcă faptul că în spatele lui a rămas deschis un „coridor de uşi” prin care aleargă „bâjbâind prin semiîntuneric” să prindă „copilul care fugise” (“”Feofan. Sala de aşteptare”, 85).

Am citit un volum de versuri, o poveste…